Puterii Celui Înviat – Cristos, Regele Universului
pr. Isidor Chinez (26 noiembrie 2023)
Lecturi biblice: Ezechiel 34,11-12.15-17; 1Corinteni 15,20-26.28; Evanghelia Matei 25,31-46; lecturi biblice
Omilie
Este sfârșitul anului liturgic. Ultima duminică este dedicată celebrării puterii Celui Înviat, Cristos, Regele Universului. Astăzi în fața noastră îl avem pe Isus ca rege, păstor și judecător ce ne arată criteriile aparținerii la împărăția lui Dumnezeu. Liturgia Cuvântului indică punctul de întâlnire al istoriei Bisericii și a lumii: centralitatea Domnului, regele noii creații. Sărbătoarea de astăzi este evenimentul lui Isus Cel Înviat, biruitor asupra morții și înălțat la ceruri, intronizat la dreapta Tatălui trebuind „să domnească până când va pune toţi duşmanii sub picioarele lui” (1Cor 15,25). El primește putere universală. Fiul lui Dumnezeu, a doua persoană a Treimii, avea putere chiar înainte de întrupare. Din moment ce Isus a realizat misterul pascal apare pe pământ o împărăție constituită din oameni al căror rege a devenit Cristos, căci el domnește peste ei și în ei. Imaginea păstorului iese în evidență în liturgia de astăzi. Prima lectură îl prezintă pe Dumnezeu în actul de a aduna omenirea, așa cum o face păstorul cu turma sa: „aşa cum se îngrijeşte un păstor de turmă […], tot aşa mă voi îngriji eu de turma mea” (Ez 34,12). Evanghelia înfățișează figura Celui Înviat în fața omenirii, adunată pentru judecata finală distinsă simbolic între „oi” și „capre”: „se vor aduna înaintea lui toate neamurile, iar el îi va despărţi pe unii de alţii aşa cum păstorul desparte oile de capre” (Mt 25,33). O scenă puternică și dramatică! Adevărul ultim al omului și al vieții sale rămâne iubirea. A doua lectură exprima în termeni direcți manifestarea puterii Celui Înviat asupra vieții și morții: „Cristos a înviat din morţi, fiind începutul învierii celor adormiţi […]. Fiul se va supune celui care i-a supus lui toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1Cor 15,20.28).
În prima lectură (Ez 34,11-12.15-17) Dumnezeu este prezentat ca judecător întrucât el este păstorul turmei. După distrugerea templului și deportarea în Babilon, atât în Palestina, cât și în exil, israeliții se confruntă cu pierderi, sărăcie, abuzurile și cruzimea guvernanților. Profetul Ezechiel îi încurajează cu o promisiunea: „Iată, eu, eu însumi voi căuta turma mea şi o voi observa! […] Cât despre voi, turma mea – aşa spune Domnul Dumnezeu: iată, voi face judecată între oaie şi oaie, între berbeci şi ţapi” (v. 11.17). Dumnezeu însuși va fi păstorul care va avea grijă de fiecare. Această imagine conține un protest împotriva conducătorilor lui Israel ca păstori care au dus la ruină turma. De aceea Dumnezeu intervine punându-se în fruntea turmei: „Aşa mă voi îngriji eu de turma mea şi o voi salva din toate locurile unde a fost împrăştiată în ziua înnorată şi întunecată. Eu voi păstori turma mea şi eu le voi face să se odihnească” (v. 14-15). Își îndeplinește calitatea de judecător pentru că el este păstorul turmei și este interesat numai de binele oilor sale: „le voi păstori cu judecată” (v. 16). Această profeție se va împlini odată cu venirea Mesiei.
La Corint cineva pusese la îndoială realitatea învierii lui Isus. Paul, în lectura a doua (1Cor 15,20-26.28), reacționează cu forță și afirmă realitatea învierii Domnului, despre care sunt martori apostolii, mulți alții și el însuși pe drumul Damascului (cf. Fap 9,1-19). Cristos este un rege care a obținut „tronul” la dreapta lui Dumnezeu, dar trebuie să învingă puterile dușmane înainte de a da împărăția Tatălui. Paul se mișcă în concepția evreiască care consideră persoana nu compusă din suflet și trup, după modul grecesc, ci ca o ființă unică care trăiește și după moarte, în înviere, care va respecta o anumită ierarhie: mai întâi Cristos, apoi cei credincioși și apoi adversarii până la dușmanul prin excelență care este moartea. Regalitatea Domnului nu este altceva decât învierea sa împărtășită de toți. Apoi explică: puterea învierii lui Cristos îi va învia pe toți oamenii. Cel Înviat continuă să acționeze, să nimicească pe toții dușmanii și să predea Tatălui, la sfârșitul timpurilor, împărăția cucerită cu moartea și învierea sa: „El trebuie să domnească până când va pune toţi duşmanii sub picioarele lui. Ultimul duşman care va fi nimicit este moartea. […] Iar când toate îi vor fi supuse, atunci şi el, Fiul, se va supune celui care i-a supus lui toate, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (v. 25-26.28). Când se va întâmpla acesta va fi „sfârșitul”, adică istoria se va termina.
Evanghelia după Matei (Mt 25,31-46) prezentată imaginea judecății, în care Isus este păstor și judecător care desparte turma. În antichitate, dreapta era preferată stângii; din acest motiv era rezervată oilor. Scena se referă la sfârșitul timpurilor. Atunci Domnul va separa pe cei buni de cei răi. Cei buni sunt cei care indiferent de națiune sau religie au avut milă de cei flămânzi, însetați, străini, săraci, bolnavi, prizonieri. Fără să-l cunoască, l-au întâlnit pe Domnul: „regele, răspunzând, le va spune: «Adevăr vă spun: tot ce aţi făcut unuia dintre fraţii mei cei mai mici, mie mi-aţi făcut»” (v. 40). În alte religii, veneratul zeu le cere credincioșilor să-i ajute pe cei săraci și nevoiași, dar nu se identifică cu ei. În schimb, Isus nu spune: „ai dat de mâncare, de băut, de îmbrăcat...”, ci „mi-ai dat mie...”. Când totul se pare să se piardă înțelegem că singurul lucru important este iubirea față de cei săraci și nevoiași. În aceasta constă mântuirea persoanei și a întregii societăți!
Care va fi soarta păgânilor care nu l-au întâlnit niciodată pe Cristos și nu au auzit de predicarea evangheliei? Matei răspunde la această întrebare. Evreii credeau că la sfârșit „străinii” sau păgânii vin să se alipească de poporului lui Israel [„străinii se vor alipi de ei şi se vor asocia cu casa lui Iacob. Popoarele îi vor lua şi-i vor duce înapoi la locuinţa lor, iar casa lui Israel îi va stăpâni în ţara Domnului” (Is 14,1-2)] și să fie rușinați [„să se ruşineze şi să se tulbure toţi duşmanii mei; să se retragă şi să se ruşineze îndată” (Ps 6,11)]. Isus vorbește despre „unuia dintre fraţii mei cei mai mici” (v. 40), referindu-se la cei săraci și oropsiți. În lume, omenirea ajunsese la aproape șapte miliarde [în anul 2017], dintre care aproape o cincime [18%] se declară catolici. E o minoritate. Aici, evanghelia vorbește despre umanitate, indiferent de religie sau etnie. În fond este conștiința şi deciziile libere care-l fac pe om să fie om! Faci parte din „împărăția lui Dumnezeu”: este un nou mod de relaționare între persoane și popoare. Creștin este cel care aduce în lume „un duh nou” pentru a construi împreună o lume nouă în care toți oamenii – copii și bătrâni – fără deosebire de sex, religie, cultură, popor, trib, națiune (cf. Ap 7,9) sunt ai Domnului „pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi” (1Cor 15,28).
Ce aștepta Domnul de la cei care l-au întâlnit? Parabola sugerează câteva cuvinte: a hrăni, a primi, a îmbrăcă, a vizita. Ele indică fapte de bunătate. Acest aspect este foarte important, pentru că iubirea nu se hrănește din cuvinte frumoase ci din relații personale care implică întreaga persoană, trup și suflet. Domnul a venit să-i cheme pe cei săraci, orbi, infirmi, excluși, marginalizați, „frații mei”. Iubirea [agape, în greacă] este semnul și calea principală pentru a stabili „împărăția lui Dumnezeu”. Operele caritabile enumerate în acest text erau cunoscute și de rabini și se găsesc și în alte fragmente religioase. Toți putem aduce o contribuție fie că suntem credincioși în Dumnezeu sau nu, creștini sau nu, dacă nu ne luăm ochii de la săraci! Domnul este în cei săracii. Ei au nevoie de ajutor. Este indicat modul în care oricine, dar mai ales discipolii, trebuie să-și „dedice” propria viața. E școala iubirii „primite” și „participate” fără condiții: e iubirii fără adeverință sau vreo dovadă; e „împărăția Domnului”...
Bibliografia [anul A]: Armellini F., http://www.qumran2.net; http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Anno Liturgico A Archivi - (commentivangelodomenica.it); Biblia, Sapientia, Iași 2013; Bianco E., Accogliere la parola. Anno A, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1998; Brèthes Ch., Feuillets liturgiques. Année A, MédiasPaul & Éditions Paulines, 1987; Cantalamessa R., http://www.qumran2.net; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Ceccarelli M., http://www.donmarcoceccarelli.it; Comastri A., Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo A, Edizioni Paoline, Torino 1989; Compazieu J., http://dimancheprochain.org; Cortesi A., https://alessandrocortesi2012.wordpress.com; Dehoniani Andria, https://dehonianiandria.it/category/liturgia-domenicale/; https://dehonianiandria.it/lectio/; Doglio C., https://www.qumran2.net; Dumea C., www.calendarcatolic.ro; www.pastoratie.ro; Garcìa J. M., http://www.catechistaduepuntozero.it; Gobbin M., Omelie per un anno. Anno A, vol. 1, Elledici, Torino 2003; Lasconi T., http://www.paoline.it/blog/liturgia; Lucaci A., http://ro.radiovaticana.va; Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; don Marco Ceccarelli – Omelie; Maggioni B., http://www.qumran2.net; Manicardi L., https://www.monasterodibose.it; Marchioni G., Echi della parola di Dio. Omelie domenicali e festive per l’anno A, Elledici, Torino 1998; Masetti N., Guidati dalla Parola, EMP, Padova 1995; Orestano C. F., http://www.monasterodiruviano.it; Predici și omilii, https://www.elledici.org; Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Tessarolo A., Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N., http://thierry.jallas.over-blog.com.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu