pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (7 noiembrie 2021)
Lecturi: 1Regi 17,10-16; Evrei 9,24-28; Evanghelia Marcu 12,38-44; lecturi biblice
Omilie
Liturgia de astăzi compară dărnicia lui Dumnezeu și generozitatea omului, pentru a ajunge la concluzia că Domnul este iubitor și răspunde dărniciei umane cu măsura divină și superabundentă a mărinimiei sale: a dat totul. Lecturile tratează încă o dată tema sărăciei. Liturgia este dominată de figura a două femei văduve: cea din Sarepta Sidonului care vine în ajutor profetului Ilie cu prețul de a nu păstra nimic pentru sine și copilul său, și văduva din evanghelie, căruia Cristos îi aduce laudă. Prima lectură istorisește despre minunea lui Ilie în favoarea unei văduve sărace din Sarepta, care, în ciuda faptului că se afla cu puține mijloace de susținere, nu-i refuză ospitalitatea și asistența profetului. Evanghelia consemnează laudă adusă de Isus unei văduve sărace, dar generoasă cu Dumnezeu: „văduva aceasta săracă a pus mai mult decât toţi cei care pun în caseta pentru ofrande, căci toţi au pus din surplusul lor, ea însă a pus din sărăcia ei totul, tot ce mai avea la viaţa ei”. A doua lectură expune amănunțit despre preoția cerească a Celui Înviat, care s-a prezentat înaintea lui Dumnezeu, o dată pentru totdeauna, ca victimă a ispășirii păcatelor omenirii. A dat totul: el, Cristos, și cele două văduve…
În prima lectură (1Rg 17,10-16) ni se prezintă profetul Ilie, din Regatul de Nord cu capitala la Samaria. Era secetă (1Rg 17,1). Dumnezeu îl cheamă lângă pârâul Cherit, la nord de Tișbe, satul său natal [în Transiordania], apoi trebuie să fugă de mânia reginei Izabela, soția lui Ahab [prin 870 î.C.], într-un teritoriul păgân, retrăgându-se în Fenicia, în regiunea Tirului și Sidonului – pământ mai fertilă decât Israelul – până la Sarepta, un sat fenician, aproape de coasta Mării Mediterane, la 15 km, la sud de Sidon. Era țara din care provenea Izabela, dușmana declarată a lui Dumnezeu, căci ea avea credință în zeul Bal. Era foamete. Domnul îl îndrumă spre o văduvă săracă, care strângea vreascuri pentru a găti o pâine, pentru ea și copilul său, din ultima făină rămasă: „vom mânca şi apoi vom muri”. Acel pumn de făină care i-a rămas reprezintă viața. Extenuat de drum, Ilie cere ospitalitate văduvei. O întreabă, îi cere în numele Domnului să-i facă o turtă. Cererea este absolut ridicolă, căci femeia se află într-o situație extremă: nu este mâncare nicăieri. „«Nu te teme, mergi! […] Fă pentru mine o turtă mică mai întâi şi adu-mi-o; apoi vei face pentru tine şi pentru fiul tău! Căci aşa vorbeşte Domnul Dumnezeul lui Israel: ,Vasul cu făină nu se va termina şi urciorul cu untdelemn nu se va împuţina până în ziua când Domnul va da ploaie peste faţa pământului’»” (v. 13-14). În practică, îi cere femeii să-și dea propria viață… Nu rezultă că femeia l-a cunoscut pe profet sau că aștepta un miracol. Lipsindu-se de puținul pe care îl avea, ea îi dă totul pentru unul mai sărac decât ea. Femeia consimte și din acel moment nu rămâne fără făină și ulei, ea și fiul ei, pentru tot timpul foametei. Această înmulțire miraculoasă a făinii și a uleiului este răsplata pentru atitudinea plină de milă pe care femeia săracă i-o arată omului lui Dumnezeu. Minunea se împlinește: profetul este salvat de la moarte prin generozitatea unei văduve păgâne, foarte sărace. Ea îi dă totul. Se încredințează lui Dumnezeu…
În a doua lectură, autorul Scrisorii către Evrei (Evr 9,24-28) se adresează creștinilor de origine iudaică ce aveau nostalgii pentru cultul vechi. În practica creștină nu e nici templu, nici sacrificii. Subiectul este marele preot Cristos. Capitolul se deschide cu o descriere detaliată a jertfei ce se oferea în templul din Ierusalim pentru iertarea păcatelor. Doar o dată pe an, marele preot intra în Sfânta Sfintelor cu sângele victimelor sacrificate și le oferea mai întâi pentru el însuși și apoi pentru păcatele săvârșite de popor. Această descriere este urmată de jertfa prezentată de Isus. „Cristos nu a intrat într-un sanctuar făcut de mână de om […], ci chiar în cer, ca să se arate acum înaintea feţei lui Dumnezeu în favoarea noastră” (v. 24). Acum, trece la templu: se numește „sanctuar”. Pentru creștini, adevăratul templu este locul unde se întâlnește Dumnezeu: nu o clădire, ci întruparea Domnului. Acum locul de întâlnire între Dumnezeu și om este Cristos, Dumnezeu făcut om. Isus s-a oferit o dată pentru totdeauna ca victimă pentru a anula păcatul nostru. „Acum, la împlinirea timpurilor, el s-a arătat o singură dată, ca să distrugă păcatul prin jertfa lui” (v. 26). Sacrificiul de pe Calvar are o valoare infinită: a dat totul. El ne-a salvat oferindu-se, o dată pentru totdeauna, luând asupra sa păcatele celor mulţi. Acest lucru este prezent în sfânta jertfă a Liturghiei de pe altar. Pe cruce, și-a oferit propria viață „ca să distrugă păcatul” (v. 26). S-a născut Biserica printr-un act de iubire infinită a Domnului: este dăruirea sa.
În textul evanghelic (Mc 12,38-44) contrastează comportamentul cărturarilor, al fariseilor, cu al văduvei sărace. Isus ne avertizează cu privire la aparențele înșelătoare: Dumnezeu nu se lasă surprins nici de unul, nici de altul. El respinge actele de devoțiune și de pomană a fariseilor, care caută doar să fie văzuți, dar accepta obolul umil al văduvei, oferit cu o inimă generoasă și dezinteresată. În fața comorii templului, Domnul observă conduita scribilor și condamnă ambiția și aviditatea lor: „Feriţi-vă de cărturari, cărora le place să umble în haine lungi şi să fie salutaţi prin pieţe, să ocupe primele locuri în sinagogi şi […] la ospeţe! Ei devorează avutul văduvelor şi se prefac că se roagă îndelung” (v. 38-40). Cel mai grav este faptul că ei jefuiesc pe cei săraci.
Isus este așezat în fața visteriei. Vede cum pun oamenii ofertele pentru templu: „privea cum punea mulţimea banii în caseta pentru ofrande” (v. 41). Vede bogații: dau foarte mult. În scenă apare o văduvă săracă. Sărăcia se vedea. Nu are nimic: doar două monede mici… Domnul laudă purtarea văduvei care oferă cu generozitate pentru templu puținul pe care îl posedă. Înalță gestul văduvei sărace care, în sărăcia ei absolută, încă mai găsește ceva de oferit pentru templului: „două monede mici, câţiva bani” (v. 42). În timp ce fariseii căutau avantaje materiale și aprobarea poporului, văduva pune tot ce are ea pentru templu, adică la dispoziția lui Dumnezeu. În critica adresată capilor religioși, Domnul exprimă judecata severă a unui sistem în care relația cu Dumnezeu este gestionată de oameni care caută în primul rând interesul și puterea lor. În consecință, comportamentul văduvei, care oferă templului tot ce are pentru a trăi, exprimă un semn de cinstire totală și dezinteresată pe care Dumnezeu o așteaptă de la cei care cred în el. „Adevăr vă spun că văduva aceasta săracă a pus mai mult decât toţi cei care pun în caseta pentru ofrande, pentru că toţi au pus din surplusul lor, ea însă a pus din sărăcia ei totul, tot ce mai avea la viaţa ei” (v. 43-44). Este clar: Dumnezeu nu are nevoie de acei bănuți pe care văduva îi dăruiește sau chiar de ofrandele bogaților. Ceea ce așteaptă este un act de credință exprimat prin darul total de sine însuși. Domnul anunță, în curând, pătimirea sa: e adeziunea sa totală la planul lui Dumnezeu și al alegerii sale radicale în favoarea celor săraci. Isus nu oferă ceva, ci dă totul, se dă pe sine însuși ca sacrificiul pentru păcatele noastre.
Prin credința ei, femeia săracă și marginalizată, devine astfel exemplul la care trebuie să se inspire discipolul lui Isus. Este o lecție pentru noi. Ne invită să reflectăm dacă faptele – precum rugăciunile sau ofertele – sunt reflexul dispozițiilor noastre din inimă!... A dat totul!
Bibliografia [anul B]: Armellini F., http://www.qumran2.net; http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1996; Bianchi E., http://www.monasterodibose.it; Biblia, Sapientia, Iași 2013; Brèthes Ch., Liturgia della festa. Anno B. Introduzioni, monizioni, proposte: un sussidio a foglietti separabili per preparare la messa, Messaggero Padova 1984; Cantalamessa R., http://www.qumran2.net; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B, Edizioni Paoline, Torino 1989; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Compazieu J., http://dimancheprochain.org; don Bosco, https://www.donbosco.it/; Follo F., http://francescofolloit.blogspot.com; Garcìa J. M., http://www.catechistaduepuntozero.it; Lucaci A., http://ro.radiovaticana.va; Lasconi T., http://www.paoline.it/blog/liturgia; Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B., http://www.qumran2.net; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Piccolo G., http://www.clerus.va/content/clerus/it/omelie; Mela R., http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Ronchi E., http://avvenire.it; Rosini F., don Fabio Rosini - Pagina Archivio - Cerco il Tuo volto; L'Osservatore Romano; Sacchi A., http://nicodemo.net; Tessarolo A., Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N., http://thierry.jallas.over-blog.com.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu