 |
| „Predica de pe Munte” de Carl Bloch. |
A ierta, a iubi
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (23 februarie 2020)
Lecturi: Leviticului
19,1-2.17-18; 1Corinteni
3,16-23; Evanghelia Matei
5,38-48; lecturiOmilie
Isus ne spune în evanghelia de astăzi: „așa cum Dumnezeu a
acționat față de voi, la fel să vă purtați față de alții”. Este etica sau
morala teologică. Iubește-ți dușmanii. Iubirea este capabilă să transforme pe
un dușman într-un prieten.
În lectura întâia luată din cartea Leviticului (Lev 19,1-2.17-18) sunt norme și legi ieșite dintr-un ambient ebraic preoțesc: se numește „legea sfințeniei”. Moise invită poporul să-l imite pe Dumnezeu în sfințenie: „Domnul i-a zis lui Moise: «Fiți sfinți, căci sfânt sunt eu, Domnul Dumnezeul vostru»” (v. 1-2). Nu este un imperativ, ci o promisiune. Este invitația la a se lăsa orientați de către Domnul să trăiască existența ca participare la viața de sfințenie. Este vorba de apartenența creaturilor la gloria Domnului. În ce mod omul păcătos îl poate întâlni pe Dumnezeul cel sfânt? În limbajul curent, „sfânt” se înțelege cel care a dus o viață exemplară și acum este în paradis. Însă semnificația acestui termen este mult mai amplă: indică „cel separat”, „consacrat” lui Dumnezeu. În liturgia ebraică sunt diferite separări. Kaddish este „sfânt” în ebraică. Dar a fi sfânt înseamnă a recunoaște că Dumnezeu a făcut să iasă poporul din sclavia egipteană pentru ca să asculte de legea sa. Ce pretindea Domnul atunci când a poruncit poporului său să fie „sfânt”, să trăiască separat de alte popoare ca să nu-l poarte la idolatrie? „Sfințenia” este înțeleasă în mod diferit: nimic din separările materiale de la ceilalți oameni, nimic din prescripțiile rituale. Cere să refuze ura și răzbunarea. „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta. […] Să nu te răzbuni şi să nu ţii ură pe fiii poporului tău! Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (vv. 17-18). Cere să se lase conduși de iubire: iubește aproapele, „imită-mă pe mine”, spune Domnul. Din vechea lege, descoperim că iubirea e mai bună decât toate ritualurile: e semnul prezenţei lui Dumnezeu printre oameni. Are o limită: iubirea nu este universală. De fapt, interpretarea rabinică se restrânge la poporul lui Israel; se limitează la legăturile de sânge, familiare. Orizontul legii nu depășea încă limitele poporului evreu.
În lectura întâia luată din cartea Leviticului (Lev 19,1-2.17-18) sunt norme și legi ieșite dintr-un ambient ebraic preoțesc: se numește „legea sfințeniei”. Moise invită poporul să-l imite pe Dumnezeu în sfințenie: „Domnul i-a zis lui Moise: «Fiți sfinți, căci sfânt sunt eu, Domnul Dumnezeul vostru»” (v. 1-2). Nu este un imperativ, ci o promisiune. Este invitația la a se lăsa orientați de către Domnul să trăiască existența ca participare la viața de sfințenie. Este vorba de apartenența creaturilor la gloria Domnului. În ce mod omul păcătos îl poate întâlni pe Dumnezeul cel sfânt? În limbajul curent, „sfânt” se înțelege cel care a dus o viață exemplară și acum este în paradis. Însă semnificația acestui termen este mult mai amplă: indică „cel separat”, „consacrat” lui Dumnezeu. În liturgia ebraică sunt diferite separări. Kaddish este „sfânt” în ebraică. Dar a fi sfânt înseamnă a recunoaște că Dumnezeu a făcut să iasă poporul din sclavia egipteană pentru ca să asculte de legea sa. Ce pretindea Domnul atunci când a poruncit poporului său să fie „sfânt”, să trăiască separat de alte popoare ca să nu-l poarte la idolatrie? „Sfințenia” este înțeleasă în mod diferit: nimic din separările materiale de la ceilalți oameni, nimic din prescripțiile rituale. Cere să refuze ura și răzbunarea. „Să nu urăşti pe fratele tău în inima ta. […] Să nu te răzbuni şi să nu ţii ură pe fiii poporului tău! Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!” (vv. 17-18). Cere să se lase conduși de iubire: iubește aproapele, „imită-mă pe mine”, spune Domnul. Din vechea lege, descoperim că iubirea e mai bună decât toate ritualurile: e semnul prezenţei lui Dumnezeu printre oameni. Are o limită: iubirea nu este universală. De fapt, interpretarea rabinică se restrânge la poporul lui Israel; se limitează la legăturile de sânge, familiare. Orizontul legii nu depășea încă limitele poporului evreu.
În Scrisoarea către Corintieni (1Cor 3,16-23), sfântul apostol Paul insistă asupra universalităţii iubirii.
Biserica – spune Paul – este ca un sanctuar ținut în picioare de Duhul Sfânt
spre stabilitatea și unitatea edificiului: „Nu ştiţi că voi sunteţi templul lui
Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (v. 16). Templul lui
Dumnezeu! Ascultătorii lui Isus cunoșteau un unic templu: cel de la Ierusalim!
Datorită apostolului, creștinii și-au schimbat ideea de templu: mai mult decât
locuința lui Dumnezeu e casa unde credincioșii se adună pentru a celebra
liturgia; „decupat” din lumea profană, Duhul Sfânt este cel ce locuiește în ea
și menține unită comunitatea. Diviziunile ruinează și amenință distrugerea
construcției. Cine se simte responsabil de un astfel de dezastru, va fi tras la
răspundere de Domnul cu severitate: „Cineva distruge templul lui Dumnezeu, şi
Dumnezeu îl va distruge pe el!” (v. 17). Este imaginea tradițională a judecății
finale. Fiecare persoană este unică în ochii lui Dumnezeu. Orice om este un
templu de care se îngrijește Domnul. Este un templu consacrat de iubire!
În Evanghelia după Matei (Mt 5,38-48) suntem încă în „Predica de pe Munte”, unde Isus, se prezintă ca noul Moise, care, de pe muntele „Fericirilor”, dă noua lege. Astăzi Cristos ne conduce în inima Legii lui Dumnezeu [Torah în ebraică]: „să-i iubim pe dușmani” și „să ne rugăm pentru persecutori”. Nu desființează vechea legea, ci dă unele explicării: „aţi auzit că s-a spus celor din vechime… eu însă vă spun...”. Acel faimos – „eu însă vă spun” – s-ar traduce nu într-un adversativ, ci într-o intensitate cu mult mai mare. Dă continuitate și demonstrează până unde trebuie să ajungă cuvântul lui Dumnezeu. Isus dă explicații „în plus”. Dă șase explicații. Domnul manifestă adevărata esență a legii care stă tocmai în iubire. Duminica trecută am auzit patru, azi ultimele două.
Cristos cere discipolilor săi să refuze orice ură și răzbunare și îi invită la iubirea fraternă ce este capabilă să transforme pe un dușman într-un prieten.
„Aţi auzit că s-a spus: «Ochi pentru ochi» şi «dinte pentru dinte!» Eu însă vă spun: să nu vă împotriviţi celui rău!” (v. 38-39). Evanghelia pornește de la străvechea legea a talionului, care urmărea să pună frâu răzbunării. „Legea talionului” s-a născut din voinţa de a împiedica dorință aprigă de răzbunare. Această lege – prezentă în primul cod de legi cunoscut în istorie „Codul lui Hammurabi”, datând din anul 1760 înainte de Cristos, este preluat de Vechiul Testament și introdusă de romani în „Legea celor 12 Table” afişate în Forul Roman – urmărea stabilirea echitabilă a dreptăţii. Ştiau bine anticii că sălbaticul tinde să întreacă orice măsura când este vorba de a-şi face singur dreptate... Este o convertire de la mentalitatea lui Cain și Lameh (Gen 4,24). Isus spune că nu ajunge legea: „Eu însă vă spun: dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt!” Nu aboleşte legea veche, dar o duce la desăvârşire. Trebuie depăşită tentaţia răzbunării. A învinge răul cu puterea binelui!
„Aţi auzit că s-a spus: «Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău!» Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută” (v. 43-44). Cristos ne cere să iubim dușmanii. Cum să facem? El este cel care ne dă răspunsul: rugaţi-vă pentru vrăjmaşii voştri! Este vorba despre rugăciune ce face minuni! „Rugaţi-vă pentru cei care vă persecută” (v. 44). Sfântul Paul a fost persecutorul creştinilor, dar s-a lăsat transformat de rugăciunea pe care sfântul Ștefan o înălță spre cer. Cristos este „răstignitul fără ură”. El se roagă cu psalmul [Ps 22,2]: „«Elí, Elí, léma sabactáni?» adică «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?»” (Mt 27,46). Și a fost ascultat. Dumnezeu Tatăl l-a înviat din morți.
Isus termină predica sa: „Aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit!” (v. 48). Cristos nu ne invită să fim perfecți „acum” în „plinătate”, dar să ne angajăm în mod continuu și progresiv de a ne perfecționa în iubire, care va dura toată viața. Isus ne invită să ne uităm spre Tatăl: el face ca soarele său să răsară peste cei buni şi peste cei răi; vrea ca toată lumea să fie iluminată de acest soare… Iubirea sa este pentru toţi: pentru cei buni şi pentru cei răi. A-i iubi pe cei care nu ne iubesc, înseamnă a-l imita pe Dumnezeu. Nu înseamnă să fi ajuns la scopul sublim – iubirea universală – dar înseamnă să încerci să tinzi către ea în fiecare zi.
În Evanghelia după Matei (Mt 5,38-48) suntem încă în „Predica de pe Munte”, unde Isus, se prezintă ca noul Moise, care, de pe muntele „Fericirilor”, dă noua lege. Astăzi Cristos ne conduce în inima Legii lui Dumnezeu [Torah în ebraică]: „să-i iubim pe dușmani” și „să ne rugăm pentru persecutori”. Nu desființează vechea legea, ci dă unele explicării: „aţi auzit că s-a spus celor din vechime… eu însă vă spun...”. Acel faimos – „eu însă vă spun” – s-ar traduce nu într-un adversativ, ci într-o intensitate cu mult mai mare. Dă continuitate și demonstrează până unde trebuie să ajungă cuvântul lui Dumnezeu. Isus dă explicații „în plus”. Dă șase explicații. Domnul manifestă adevărata esență a legii care stă tocmai în iubire. Duminica trecută am auzit patru, azi ultimele două.
Cristos cere discipolilor săi să refuze orice ură și răzbunare și îi invită la iubirea fraternă ce este capabilă să transforme pe un dușman într-un prieten.
„Aţi auzit că s-a spus: «Ochi pentru ochi» şi «dinte pentru dinte!» Eu însă vă spun: să nu vă împotriviţi celui rău!” (v. 38-39). Evanghelia pornește de la străvechea legea a talionului, care urmărea să pună frâu răzbunării. „Legea talionului” s-a născut din voinţa de a împiedica dorință aprigă de răzbunare. Această lege – prezentă în primul cod de legi cunoscut în istorie „Codul lui Hammurabi”, datând din anul 1760 înainte de Cristos, este preluat de Vechiul Testament și introdusă de romani în „Legea celor 12 Table” afişate în Forul Roman – urmărea stabilirea echitabilă a dreptăţii. Ştiau bine anticii că sălbaticul tinde să întreacă orice măsura când este vorba de a-şi face singur dreptate... Este o convertire de la mentalitatea lui Cain și Lameh (Gen 4,24). Isus spune că nu ajunge legea: „Eu însă vă spun: dacă cineva te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i-l şi pe celălalt!” Nu aboleşte legea veche, dar o duce la desăvârşire. Trebuie depăşită tentaţia răzbunării. A învinge răul cu puterea binelui!
„Aţi auzit că s-a spus: «Să-l iubeşti pe aproapele tău şi să-l urăşti pe duşmanul tău!» Eu însă vă spun: iubiţi-i pe duşmanii voştri şi rugaţi-vă pentru cei care vă persecută” (v. 43-44). Cristos ne cere să iubim dușmanii. Cum să facem? El este cel care ne dă răspunsul: rugaţi-vă pentru vrăjmaşii voştri! Este vorba despre rugăciune ce face minuni! „Rugaţi-vă pentru cei care vă persecută” (v. 44). Sfântul Paul a fost persecutorul creştinilor, dar s-a lăsat transformat de rugăciunea pe care sfântul Ștefan o înălță spre cer. Cristos este „răstignitul fără ură”. El se roagă cu psalmul [Ps 22,2]: „«Elí, Elí, léma sabactáni?» adică «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?»” (Mt 27,46). Și a fost ascultat. Dumnezeu Tatăl l-a înviat din morți.
Isus termină predica sa: „Aşadar, fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru ceresc este desăvârşit!” (v. 48). Cristos nu ne invită să fim perfecți „acum” în „plinătate”, dar să ne angajăm în mod continuu și progresiv de a ne perfecționa în iubire, care va dura toată viața. Isus ne invită să ne uităm spre Tatăl: el face ca soarele său să răsară peste cei buni şi peste cei răi; vrea ca toată lumea să fie iluminată de acest soare… Iubirea sa este pentru toţi: pentru cei buni şi pentru cei răi. A-i iubi pe cei care nu ne iubesc, înseamnă a-l imita pe Dumnezeu. Nu înseamnă să fi ajuns la scopul sublim – iubirea universală – dar înseamnă să încerci să tinzi către ea în fiecare zi.
Un rabin bătrân întrebă o dată pe ucenicii săi când se
putea recunoaște momentul precis în care se termină noaptea şi începe o nouă
zi. „Poate că din momentul în care se distinge cu uşurinţă un câine de o oaie?”
„Nu”, a spus rabinul. „Când un copac se distinge față de un smochin?” „Nu”, a
repetat el. „Dar atunci când?”, întrebară cu toții. Rabinul a răspuns: „Atunci
când privind o persoană oarecare recunoști un frate sau sora. Până la acel
moment încă este noapte în inima ta!”
Să ne dea Domnul această lumină pentru a ierta și iubi!
bibliografia [anul
A]: Armellini F. (http://www.qumran2.net); Biblia,
Sapientia, Iași 2013; Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Bianco E., Accogliere la parola. Anno A, Elle Di
Ci, Leumann (Torino) 1998; Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Ceccarelli M. (http://www.donmarcoceccarelli.it); Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle
letture festive. Ciclo A, Edizioni Paoline, Torino 1989; Compazieu J. (http://dimancheprochain.org);
Cortesi A., (https://alessandrocortesi2012.wordpress.com); Doglio C. (https://www.qumran2.net);
Dumea C. (www.calendarcatolic.ro; www.pastoratie.ro); Garcìa
J. M. (http://www.catechistaduepuntozero.it); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Manicardi L. (https://www.monasterodibose.it); Marchioni G., Echi della parola di Dio. Omelie domenicali
e festive per l’anno A, Elledici, Torino 1998; Masetti N., Guidati dalla Parola, EMP, Padova 1995; Orestano
C. F. (http://www.monasterodiruviano.it); Predici și omilii (https://www.elledici.org);
Ravasi G., Celebrarea și trăirea
Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Tessarolo A., Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N. (http://thierry.jallas.over-blog.com).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu