Isus
este adevărata viață
pr. Isidor
Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (29 aprilie 2018)
Lecturi: Faptele Apostolilor 9,26-31; 1Ioan 3,18-24; Evanghelia Ioan 15,1-8; lecturi
Omilie
Și în această duminică a Paștelui
suntem invitați să aprofundăm sensul pe care l-a avut învierea lui Cristos
pentru noi și lumea întreagă și de a ne întâlni cu cel înviat. În Evanghelie
găsim parabola în care Isus se prezintă ca adevărata viță iar noi învățăm să
fim mlădițele lui chemați să aducem rod. Evanghelistul luminează raportul de
strânsă legătură ce intervine între Biserică și Cristos: este credința o
realitate vie – ca și iubirea – care cere o creștere continuă. Credința în Isus
este a încerca să trăiești cum a trăit el.
În prima lectură din Faptele Apostolilor (Fap 9,26-31) este semnalată o cotitură
foarte importantă în istoria primei comunități creştine din Ierusalim: Saul s-a
convertit în drum spre Damasc și reușește să mărturisească credința prin
sinagogile evreilor că Isus este Cristos cel mort și înviat. Trebuie să fugă
din Damasc și ajuns la Ierusalim este izolat și marginalizat căci „toţi se temeau de el, necrezând că este un discipol” (v.
26). A încercat să se alăture ucenicilor. Nu se putea căci se temeau de el. Acum
intră în scenă figura generoasă și sfântă a unui levit din Cipru numit Iosif,
zis în aramaica grecizată Barnaba [„fiul mângâierii”]: „atunci Barnaba l-a luat
şi l-a dus la apostoli şi le-a povestit cum l-a văzut pe drum pe Domnul, care
i-a vorbit, şi cum a predicat cu îndrăzneală la Damasc în numele lui Isus” (v.
27). Acum vorbea şi discuta aprins cu evreii de limbă și cultură greacă a căror
ură creștea fără încetare. S-au sfătuit să-l ucidă pentru a-l elimina pe
acest Paul care le-a „trădat” credința devenind creștin. Aflând frații, l-au trimis
la Cezareea și, în cele din urmă, la Tars – cetatea
lui de baștină. Cât de dificil și de delicat este înserarea lui Paul în
colegiul apostolilor, familiaritatea lui cu ceilalți apostoli pentru ca
Biserica să fie în pace! Este greu, dar nu este imposibil să umbli „în frica de
Domnul” și „prin mângâierea Duhului Sfânt”!
În a doua lectură luată din Scrisoarea întâia a sfântului Ioan (1In 3,18-24) medităm despre credința și iubirea împărtășită în
comunitate: „să credem în numele Fiului său,
Isus Cristos, şi să ne iubim unii pe alţii” (v. 23). E limpede: o morală
pascală. Ca în toată scrisoarea lui Ioan, fragmentul derutează logica noastră.
Isus îl iubește pe Tatăl. Prin învierea sa, el ne antrenează în această
relație. Dumnezeu rămâne în noi și noi în el. Este lucrarea Duhului Sfânt care
ne-a fost dăruit. De acum, totul se schimbă. S-a sfârșit cu morala de sclavi: nu
ascultăm decât ceea ce ni se poruncește. Dar acum porunca este glasul iubirii. În
consecință eu fac ceea ce lui îi place. Prin urmare, tot ce-i cer el îmi
acordă, căci nu îi cer decât vrea iubirea: „orice i-am cere primim de la el
pentru că păzim poruncile lui şi facem ceea ce îi este plăcut” (v. 22). În
această logică noi ne iubim reciproc fiindcă suntem copii ai aceluiași Tată,
frați și surori în Isus. „Ama et fac quod vis!”[1]
spunea sfântul Augustin [„iubește și fă ce vrei”]. Iubirea este exigentă. Este legea
ta, o Doamne. „Creștinule, adu-ți aminte de demnitatea ta!”[2]
spunea sfântul Leon cel Mare. Creștinul – iubit de Dumnezeu – realizează
chemarea sa cu multă încredere în Domnul. Aceasta este strada pe care
trebuie să o parcurgem, câmpul pe care îl avem de cultivat.
În Evanghelia duminicii de astăzi
(In 15,1-8),
Isus ne vorbeşte despre parabola viţei de vie şi a mlădiţelor. „Eu sunt viţa
cea adevărată, iar Tatăl meu este viticultorul” (v. 1). Pentru evreul
credincios viţă de vie este o plantă care împreună cu grâul și măslinul simbolizează
Israelul. A devenit imaginea poporului: vița aleasă, ruptă din Egipt și
transplantată în Israel, cultivată cu grijă și cu iubire de Dumnezeu, care
așteaptă struguri.
Evanghelistul Ioan afirmă că această
viţa corespunde aşteptărilor lui Dumnezeu pentru că Isus este viţa cea
adevărată. Discipolul poate trăi şi aduce rod, dacă este unit cu Cristos.
Comunitatea care trăieşte în Cristos este salvată, protejată şi aduce roade,
dar mai există mereu posibilitatea păcatului care rupe legătura cu Isus şi oprește
limfa vitală.
Dumnezeu Tatăl, care este
viticultorul, are grijă de via sa dorind să aducă roade îmbelșugate. El intervine
nu numai muncind pământul ci și a tăia via: acțiune pe care țăranul o face
iarna, când vița nu are frunze și pare deja moartă. Știm bine că tăierea este
necesară pentru ca vița să poată să crească și astfel să producă nu frunziș,
nici ramuri goale, dar struguri mari, alimentate până la maturitate. Când
țăranul taie via atunci via „plânge” unde este tăiată, până când rana se
vindecă și se cicatrizează. Tăierea, atât de necesară, este întotdeauna o
operație dureroasă pentru vie și multe corzi tăiate sunt aruncate în foc. Isus
nu are frică să spună că Tatăl său trebuie să îndeplinească tăierea. Este
cuvântul lui Dumnezeu care face această tăiere.
„Eu
sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (v. 5). Pentru ucenicii lui Isus
există o necesitatea: a rămâne mlădițe ale viței de vie care este el, Cristos, a
rămâne în Isus făcând ca cuvintele sale să rămâne în ei. A rămâne nu înseamnă
doar a sta, a locui dar mai înseamnă a fi în comuniune cu el în aşa fel că poți
trăi din acelaşi limfă, din aceeaşi viaţă. Fiecare dintre noi rămâne o coardă
de viță de vie, atunci când dă roade și, prin tăierea Tatălui, va aduce rod bun
și îmbelșugat!
Cristos stabileşte cu ucenicii
săi, din toate timpurile, o legătură vitală ca cea dintre viţă şi mlădiţe.
Discipolii sunt uniţi cu Isus precum mlădiţele butucului de vie. Nu poți să
rămâi cu Isus fără a-i imita onestitatea, umilința, curajul, generozitatea,
milostivirea sa… A rămâne în el înseamnă a trăi iubirea sa, a ne ridica la cer
cu posibilităţile sale şi a învăţa de la el umilinţa și libertatea inimii. Aşa va
fi în viaţă şi în moarte. Aşa va fi şi după învierea din morți.
Isus Cristos şi nu alţii sunt în
stare să ofere acea viaţă pe care o căutăm și noi.
[1]
Augustin, Ep. Joan., VII. 5, in J.
P.Migne, Patrologiae cursus completus,
series Latina, Paris, Garnier Fr., 1864, vol. 33, col. 2033.
[2] Leon cel Mare, Sermon 1 de Noël,
3, 2: CCL 138,88.
[bibliografia
(anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B,
Edizioni Paoline, Torino 1989; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino)
1996; Biblia, Sapientia, Iași 2013.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu