Și noi
suntem toți acolo
pr. Isidor
Chinez – Izvoarele [IS] (18 martie 2018)
Lecturi: Ieremia 31,31-34; Evrei 5,7-9; Evanghelia Ioan 12,20-33.
Evanghelia Ioan 12,20-33: În acel timp, printre
cei care au urcat să se prosterneze de sărbători erau unii greci. Aceştia s-au apropiat de Filip, cel care era din Betsaida Galileii, şi l-au
rugat: „Domnule, vrem să-l vedem pe Isus”. Filip s-a dus şi i-a
spus lui Andrei, iar Andrei şi Filip au venit şi i-au spus lui Isus. Isus le-a răspuns: „A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat. Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne
singur; însă dacă moare, aduce rod mult. Cine îşi iubeşte viaţa o
va pierde; cine îşi urăşte viaţa în lumea aceasta o păstrează pentru viaţa
veşnică. Dacă îmi slujeşte cineva, să mă urmeze, iar acolo unde
sunt eu va fi şi cel care mă slujeşte. Dacă îmi slujeşte cineva, Tatăl îl va
cinsti. Acum sufletul meu este tulburat şi ce să spun: «Tată,
salvează-mă de ceasul acesta!»? Însă tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul
acesta. Tată, glorifică numele tău!” Atunci a venit o voce din
cer: „L-am glorificat şi iarăşi îl voi glorifica”. Mulţimea care
stătea acolo şi care auzise spunea că a fost un tunet; alţii ziceau: „Un înger
i-a vorbit”. Isus a răspuns: „Nu pentru mine a răsunat vocea
aceasta, ci pentru voi. Acum are loc judecata acestei lumi; acum
conducătorul acestei lumi va fi aruncat afară,iar eu, când voi
fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine”. Spunea
aceasta arătând de ce moarte avea să moară.
Omilie
Această duminică se numește „Duminica
Pătimirii”. În biserici crucea este acoperită cu o pânză violet. Totul invită
la meditarea patimii și morții Domnului. În Evanghelia de astăzi este o scurtă
parabolă, cu un singur verset tulburător: „dacă bobul de grâu care cade în
pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult” (In 12,24). Sacrificiul lui Cristos nu se
actualizează numai prin moarte, ci și în întreaga realitate pascală: este bobul
de grâu mort și făcut spic copt, este viață pământească și viață veșnică, este
umilire și înălțare, este umanitate și divinitate.
După alianța cu Noe [prima
duminică din Post], cu Abraham [a doua], cu Moise [a treia], după încălcarea
alianței [a patra], acum vine promisă o alianța nouă. În prima lectură profetul
Ieremia (Ier 31,31-34) întărește
pe compatrioții săi din exil promițându-le depășirea vechiului legământ de pe
Sinai cu o alianță nouă: „voi pune legea mea înlăuntrul lor şi în inima lor o
voi scrie; eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul meu” (v. 33). În
locul alianței sinaitice se substituie unul bazat pe inimă, adică pe
interioritate. În locul Legii [care este planul și voința lui Dumnezeu] nu va mai
fi o dispoziție obligatorie în exteriorul omului ci în inima sa. În locul
tablelor de piatră urmează tablele din inima omului; în locul Legii se
suprapune harul, în locul fricii comuniunea intimă cu Dumnezeu: căci „toţi mă
vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare” (v. 34). Și în locul
păcatului este iertarea: „eu le voi ierta nelegiuirile şi de păcatele lor nu-mi
voi mai aduce aminte” (v. 34). Noua și veșnica alianță este pecetluită prin
crucea lui Cristos. Această ultimă etapă este realizată de Isus în seara Cinei când
ne-a dat sacramentul Noii Alianțe și când în ziua de Paști a suflat asupra
noastră pe Duhul Sfânt: „Primiți pe Duhul Sfânt. Cărora le veți ierta păcatele,
vor fi iertate!” (In 20,22-23).
În a doua lectură autorul Scrisorii către Evrei (Evr 5,7-9) îl prezintă pe Isus care plânge
și se cutremură în fața morții. Încercare grea și suferindă. Isus nu înfruntă încercările
ca un erou neînfricat. A experimentat ascultarea umană nu fără luptă: „în
zilele vieţii sale pământeşti, Cristos a oferit, cu strigăte puternice şi cu
lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la
moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui” (v. 7). Este neliniștea
îngrijorătoare a celui care se dă morții. De ea „nici un om viu nu poate
scăpa”, cum spunea sfântul Francisc din Assisi. El însă vrea să se manifeste ca
frate al nostru, vecin cu noi, unul care încearcă spaimele noastre, care trece
prin propria frică; apare slab, firav, neajutorat, pierdut. Dar un aspect pedagogic
al suferinței: „a învăţat ascultarea din cele ce a pătimit” (v. 8). A învățat
ascultarea. Această cruce este o educație dureroasă, totuși necesară, de
neînlocuit. Suferința se învață. Durerea transformă omul. Vechea ascultare,
provenind din observarea legii scrise pe piatră, constă în simpla supunere la
voința divină. Noua ascultare provine din observarea legii scrise în inimă omului:
este acceptarea docilă și bucuroasă a voinței iubitoare a lui Dumnezeu. Isus a
descoperit în Domnul pe Tatăl său preaiubitor și a transformat suferința în drumul
mântuirii noastre. Durerea, acceptată din iubire, devine astfel un sacrament de
fraternitate, școală de umanitate.
Liturgia ne propune Evanghelia după Ioan (In 12,20-33) ca și duminica trecută.
Pentru sărbătoarea Paștelui ebraic sosesc la Ierusalim de prin toată Palestina,
ba chiar – am spune noi – și din toată lumea. În timp ce iudeii se
încăpăținează în necredința lor în fața semnelor care descoperă mesianitatea
lui Isus, sfântul Ioan întrevede pe păgânii, samaritenii, grecii că se deschid
spre credință. Câţiva greci cer să-l poată întâlni pe învăţător. Sunt niște
păgâni care cu siguranță auziseră vorbindu-se despre Cristos. Se apropie de
unul dintre discipoli, de Filip. De ce de Filip? Pentru că are un nume grec și
a avea un nume grec înseamnă că are o mentalitate deschisă și fiind din lumea
păgână ar fi mai bine să nu fie respinși. Apostolul este cel mai
„internațional” dintre discipoli, provine din Betsaida Galileei, o cetate cu mulți
greci. Și întreabă: „Domnule, vrem să-l vedem pe Isus” (v. 21). Filip, ezitând,
merge până la Andrei [este primul chemat la viața de apostolat după evanghelia
a patra (cf. In 1,37-40)]; apoi, cei
doi împreună, se decid să se prezinte la Isus. Sfântul Ioan, ascultându-i, în
capacitatea sa de a reflecta și de a citi evenimentele, își dă seama că
întrebarea este o profeție referitoare la păgâni: și ei pot fi ucenicii
Domnului, din comunitatea Bisericii universale. Va fi rodul crucii lui Cristos.
Sensul verbului „a vedea” din evanghelia lui Ioan este acesta: a vedea în
profunzime, dincolo de aparenţe, dincolo de explicaţiile superficiale. Nu este
vorba de o simplă curiozitate, ci este vorba despre dorinţa de a cunoaşte şi de
a crede în Isus.
Primindu-i pe acești pelerini,
Isus le vorbeşte despre moartea sa ca împlinirea vieţii şi a misiunii sale și
le răspunde cu o parabolă care face lumină asupra sensului întregii sale vieţi.
„A venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat. Adevăr, adevăr vă spun: dacă
bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare,
aduce rod mult” (vv. 23-24). Viața lui Isus este ca o sămânţă care merge în
pământ – adică se dăruieşte până la moarte – pentru a aduce rod. Iată „necesitatea” patimii, morții și a
crucii sale. Moartea sa este o sămânță, căzută în pământ, îngropată, murind dă
naștere la o plantă nouă. Așa Isus citește propria sa moarte revelându-se și
nouă. Devine necesar să murim, căzând pe pământ și dispărând pentru a aduce roade.
Grecii – care voiau să ştie cine
este Isus – sunt invitaţi să înţeleagă misterul crucii. Dar crucea pentru ei a
devenit sinonim cu oboseală, suferinţă, faliment. Crucea este cu totul altceva:
este manifestarea iubirii lui Dumnezeu şi al solidarităţii sale cu noi. În Evanghelia după Ioan, Isus vorbeşte
despre cruce în termeni de glorie. Această este convingerea lui Cristos! Chiar
dacă este tulburat de moarte, știe să spună „amin”, acel „da” la acel ceas care
este „ora sa”: este ceasul crucii, este ceasul gloriei sale. Crucea este
gloria, numai să înțelegem: gloria iubirii, nu gloria puterii. „Când voi fi
înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine” (v. 32). Acest sacrificiu
reprezintă înălțarea lui Isus și glorificarea lui, reprezintă „victoria” lui
Cristos pe cruce.
Acesta este răspunsul dat de Isus
dat celor ce doresc să-l vadă…
Și noi, creștinii, suntem slujitorii
Domnului, pe care îl iubim! Să acceptăm acest fel de moarte. Dacă viața noastră
va fi trăită ca un dar, atunci de moarte nu ne va fi frică. Atunci nu vom mai
fii singuri, dar vom avea alături pe Isus, vom fi precedați de Cristos, care ne
va purta unde el este acum, adică în sânul Tatălui, viața noastră. Avea
dreptate George Bernanos: „Nu este împărăția celor vii și al celor morți: este
împărăția lui Dumnezeu, și noi toți – vii sau morți – suntem înăuntru!” Așa să
ne ajute Dumnezeu!
[bibliografia
(anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net);
Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului,
Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel
Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB
Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Masetti N., Guidati dalla Parola,
Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B,
Edizioni Paoline, Torino 1989; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino)
1996; Biblia, Sapientia, Iași 2013.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu