Evanghelia Luca 1,39-56: În zilele acelea, ridicându-se, Maria s-a dus în grabă către ţinutul muntos, într-o cetate a lui Iuda. A intrat în casa lui Zaharia şi a salutat-o pe Elisabeta. Când a auzit Elisabeta salutul Mariei, a tresăltat copilul în sânul ei, iar Elisabeta a fost umplută de Duhul Sfânt şi a strigat cu glas puternic: „Binecuvântată eşti tu între femei şi binecuvântat este rodul sânului tău! Şi de unde îmi este dată mie aceasta, ca să vină mama Domnului meu la mine?Iată, când a ajuns glasul salutului tău la urechile mele, a tresăltat de bucurie copilul în sânul meu! Fericită aceea care a crezut că se vor împlini cele spuse ei de Domnul!” Maria a spus: „Sufletul meu îl preamăreşte pe Domnul şi duhul meu tresaltă de bucurie în Dumnezeu, Mântuitorul meu, căci a privit la smerenia slujitoarei sale. Iată, de acum toate popoarele mă vor numi fericită, căci mi-a făcut lucruri mari Cel Atotputernic şi numele lui e sfânt! Milostivirea lui rămâne din neam în neam peste cei ce se tem de el. A arătat puterea braţului său: i-a risipit pe cei mândri în cugetul inimii lor. I-a dat jos de pe tron pe cei puternici şi i-a înălţat pe cei smeriţi; pe cei flămânzi i-a copleşit cu bunuri, iar pe cei bogaţi i-a lăsat cu mâinile goale. L-a sprijinit pe Israel, slujitorul său, amintindu-şi de îndurarea sa, după cum a promis părinţilor noştri, lui Abraham şi urmaşilor lui în veci”. Maria a rămas cu ea cam trei luni, apoi s-a întors la casa ei.
Omilie
Înainte de toate, Maria ne învață să-l primim pe Domnul.
Ea spune: „Sufletul meu preamărește pe Domnul” și cuvintele sale corespund cu ceea
ce David, strămoșul ei, a făcut pentru a primi arca lui Dumnezeu, pentru a o
stabili în cetatea sa, Ierusalimul. David a adunat tot poporul, a transportat
arca din Gat până în locul pregătit în Sion, și aceasta a fost una dintre
acțiunile sale cele mai importante, pe care a împlinit-o cu mare bucurie, el și
poporul său, Israel.
Este vorba, deci, de a-l primi pe Dumnezeu, de a-l pune la
loc de cinste în viața noastră. Noi suntem mici, meschini, și totuși am fost chemați
să-l primim pe Dumnezeu. Aceasta este cea mai frumoasă vocație a noastră; cea
mai frumoasă, dar nu și cea mai ușoară, deoarece noi dorim mai degrabă să fim
slujiți de Dumnezeu decât să-l primim în viața noastră. Există multe moduri de
a primi persoanele, și în multe cazuri nici măcar nu putem vorbi despre o
adevărată primire. Dacă un comerciant merge din casă în casă pentru a-și
prezenta produsele sale, nu se poate spune că el a fost primit: el merge până
la ușă pentru a fi refuzat sau pentru a încheia o afacere și pentru a-și ridica
plata. Iată, acesta este modul în care noi îl primim uneori pe Dumnezeu: îl
lăsăm să ajungă la ușă, îl întrebăm ce ne-a adus bun, căutăm să ne punem de acord
pentru a obține ceea ce ne interesează în acel moment. A-l ruga pe Dumnezeu
rămânând totuși închiși în preocupările noastre, în interesele noastre mai mult
sau mai puțin egoiste, este acesta un mod de a-l primi? A-l primi pe Dumnezeu
înseamnă să-i dăm primul loc, primindu-l nu ca pe unul de care voim să ne
servim, ci ca pe unul căruia voim să-i dăm toată onoarea, cinstea care i se
cuvine; și să-l primim cu bucurie, cu cântece de veselie, dansând, așa cum a
făcut-o David.
Este adevărat că, pentru a-l primi pe Dumnezeu, trebuie să
ne deschidem inima, să trecem peste limitele și blocajele noastre. Chiar și
așa, întotdeauna este un lucru extraordinar să-l putem primi în noi pe
creatorul universului, pe Dumnezeu cel Imens, și dacă acest lucru este posibil,
este posibil numai datorită harului său. Tocmai pentru acest motiv trebuie să
ne deschidem larg întreaga noastră ființă în fața celui care vine, în dorința
de a-l sluji, de a-i aduce cinste și preamărire.
Așa l-a primit Maria pe Domnul, nu pentru a se folosi de
el, ci pentru a se pune în slujba sa, ba chiar pentru a-i cânta și a-l lăuda.
Bucuria ei este semnul că primirea pe care ea i-a făcut-o a fost generoasă,
completă, totală. A-l primi pe Dumnezeu pentru a-l sluji este deja un lucru foarte
frumos, dar fără acea bucurie a sufletului care se revelează prin cântec,
primirea nu ar fi încă vrednică de Dumnezeu. Maria îl primește, deci, pe
Dumnezeu cântându-i laude: „Sufletul meu preamărește pe Domnul”.
În al doilea rând, Maria, și împreună cu ea Elisabeta, ne
învață să-i primim pe alții.
Ca să poți primi pe cineva, trebuie să ieși din tine.
Maria iese chiar și fizic din casa ei, pornește la drum, face o călătorie
pentru a merge spre Elisabeta. Chiar și Elisabeta iese din ea însăși pentru a o
primi pe Maria, pentru a o recunoaște în această tânără femeie care vine în
casa ei pe mama Domnului, pentru a recunoaște că ea este plină de har: „Binecuvântat
este rodul trupului tău! Fericită ești tu, care ai crezut că se vor împlini
cele spuse ție de Domnul”.
Maria simte că este cu adevărat primită de Elisabeta și,
la rândul ei, a primit cuvântul îngerului cu privire la verișoara sa și merge
la ea ca la o persoană care a fost binecuvântată, la rândul ei, de Dumnezeu.
A-i primi pe ceilalți înseamnă a recunoaște ceea ce Dumnezeu operează în viața
lor, a-i accepta cu vocația lor profundă. Chiar și aceasta recere un efort
pentru a ieși din noi înșine și pentru a ne deschide sufletul în așa fel încât
să nu-i privim pe ceilalți în conformitate cu perspectivele noastre, ci cu
planul pe care Dumnezeu îl are cu ei, un plan care poate avea pentru noi
dimensiuni nebănuite.
Înțelegem, prin urmare, că a-l primi pe Dumnezeu și a-i
primi pe ceilalți sunt două lucruri care se condiționează reciproc. Îi primim
pe alții numai dacă îl primim pe Dumnezeu, cel care, la rândul său, ne deschide
inima față de ceilalți; îl primim cu adevărat pe Dumnezeu numai dacă suntem
dispuși să-l primim în ceilalți, recunoscând planul lui Dumnezeu care se
împlinește în ei, recunoscând glasul său care ajunge la noi prin intermediul
lor. Dacă rămânem închiși în noi înșine, putem chiar să ne facem iluzia că
suntem în Dumnezeu, că l-am primit, în timp ce, în realitate, gândurile
noastre, preocupările noastre ne împiedică să ne deschidem inima în fața
nevoilor celuilalt, ne împiedică să vedem în ceilalți acțiunea lui Dumnezeu și,
în definitiv, a-l primi cu adevărat pe Domnul.
Să-i cerem sfintei Fecioare ca ea să ne deschidă larg
inima pentru a-l putea primi cu adevărat în noi pe Dumnezeu.
(Vanhoye A., Pâinea zilnică a Cuvântului - Comentariu la lecturi, Sapientia, Iași 2003, p.609-611).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu