Harpa sfântului Francisc (II)

Viaţa de trubadur

         

          Francisc cu prietenii săi se întorcea cântând în clar de lună de la o sărbătoare a satului. Era pe cal şi cânta la mandolină iar doi oameni mergeau înainte ducând torţele. Aşa intrau ei în orăşelul adormit. Intrând au început din nou să cânte cu voce tare, cântece satirice împotriva Perugiei, un oraş departe de două leghe, care căuta ceartă cetăţii Assisi de mai mult timp. Francisc făcu semn prietenilor săi să tacă şi strigă: "Gata cu cântecele grosolane! Acum e ceasul iubirii. Să oferim o serenadă tuturor frumoaselor noastre! Vom începe cu Marieta, iubita prietenului nostru Andrei!"

          Andrei era un biet pictor sărac şi mândru, cu faţa angelică, care mânca din mâinile prietenilor săi bogaţi, iar Marieta era fiica unui sculptor de crucifixe. Casa se afla într-o mică stradă strâmtă şi în pantă, în faţa zidului unei grădini a mănăstirii. De la înălţimea calului său Francisc cânta acolo calm un cântec de dragoste francez pe care-l învăţase de la mama sa. Mandolina arunca scântei de sunete. Vocea clară a tânărului răsuna tare, deasupra acoperişurilor.

          Deodată o fereastră se deschide brusc, şi tatăl Marietei urlă: "Taci odată, prăpăditule domn Bernardone, lasă-i puştiului tău tovarăş grija mesajelor sale! Aceasta îmi va da ocazia să-l învăţ cum va putea să-şi ia ochii de la untul încins! Om serios, comediant, bufon. Archea-bechea, plecaţi de aici! dacă nu vă ud! chiar mâine mă voi plânge judecătorului împotriva ta şi a prietenilor tăi".

          Însă prietenii au început să strige, să urle, până când, dintr-o dată, s-a abătut asupra lor un vas de apă: jos a sosit paza de noapte. Şi oamenii noştri neserioşi au trebuit să fugă! S-au împrăştiat pe diferite străzi.

          Francisc îl auzea încă pe Teodor strigând de departe :

          - La Roza! Acolo e un vis tare şi fete gingaşe! Mergem să ne îmbătăm ca săptămâna trecută!

          - Şi eu să plătesc, ca totdeauna, bombăni Francisc printre dinţi. Şi nu sa dus după ei.

          A luat drumul spre casă. Pentru astăzi aceasta putea să ajungă: a băut, a dansat, s-a îmbrăţişat! Mâine va merge la vânătoare cu castelanii. Poimâine, la Arnold, sărbătoarea scrimei, urmat de o cină delicioasă. Duminica viitoare, reuniune acasă la el: va citi ultimele sale poezii; seara, bal mascat de joia a treia din postul Paştelui. Luni va pleca cu tatăl său într-o călătorie de cinsprezece zile la Florenţa.

          Trăieşte-ţi tinereţea!... Şi-a scos pălăria fără boruri înaintea unei Madone pictate pe un perete. S-a oprit un minut să o privească. În faţa acestei imagini, un mic buchet de flori ofilite. El nu avea flori. Dar un moment! Rupse pana albă de struţ de la pălărie şi o lăsă să cadă lângă flori. "Iubire! Iubire! îşi spunea reluându-şi drumul. Când oare voi cunoaşte şi eu iubirea care mă va smulge dintre părinţi, prieteni, chiar din mine! O iubire care consumă şi sfâşie..."

          Voia să-şi mai spună multe lucruri; dar ajunse. Văzu luna, sus în văzduh, strălucitoare: "Sunt îndrăgostitul lunii! Iubesc nepătrunsul". Dintr-o dată ia venit pofta de a îmbrăca haina sa albă de trubadur, agăţată în garderobă, pradă moliilor, şi să cânte lunii o serenadă. Dar s-a stăpânit din cauza tatălui său care se supăra pentru asemenea lucrări.

          - Şi totuşi voi deveni un trubadur rătăcitor, spunea el, îndărătnic; unul dintre cei mai mari, ca marele Diviri! Prea Sfântă Fecioară, obţine-mi acest har, te rog.

(Félix Timmermans, La harpe de saint François, Bloud et Gay, Paris 1933; trad. pr. Isidor Chinez).