† Duminica a 4-a din Advent [A]: Credință și ascultare [18 decembrie 2022]

Sfântul Iosif și visul de Daniele Crespi, Kunsthstorisches Museum, Wien.

Credință și ascultare

pr. Isidor Chinez (18 decembrie 2022) 

Lecturi biblice: Isaia 7,10-14; Romani 1,1-7; Evanghelia Matei 1,18-24; lecturi biblice

Omilie

Liturgia Cuvântului de astăzi este o invitație să ne lăsăm „vizitați” de Dumnezeu. Nu se satură să-l caute pe om și, respectându-i mereu libertatea, continuă să-i dea un semn: „fecioara va zămisli şi va naşte un fiu, căruia îi va pune numele «Emanuel»!” [în prima lectură]. Privirea Domnului este cu totul specială căci conduce fără a excude pe nimeni, și pe păgânii, pe romani: „a duce la ascultarea credinţei […] toate neamurile, între care sunteţi şi voi [romanilor], chemaţi ai lui Isus Cristos” [a doua lectură]. Dumnezeu intră în viața oamenilor nu doar pentru o clipă sau pentru un timp determinat, ci pentru a fi Dumnezeu-cu-noi pentru totdeauna [în Evanghelie].

În prima lectură (Is 7,10-14) Isaia adresează aceste cuvinte tânărului Ahaz (736 – 716 î.C.), în contextul unor amenințări din partea unor regi dușmani, regele Damascului și regele Samariei, care se înțeleg pentru a-l arunca de pe tron. 

Ameninţat de cei care veneau împotriva capitalei, Ierusalimul, şi a dinastiei sale, regele este dispus să facă alianță cu Asiria, cu preţul unui tribut împovărător şi a recunoaşterii suveranităţii acesteia (cf. 2Rg 16). Profetul i-a spus deja regelui în mod repetat că trebuie să aibă încredere în Dumnezeu și să nu se agite pentru a căuta alianțe umane cu regele Asiriei. Acum îi spune: „Cere un semn de la Domnul Dumnezeul tău: fie din adâncul Şeolului, fie de deasupra, din înălţimi!” (v. 11). Atitudinea a lui Ahaz în a refuza semnul ca să nu-l ispitească pe Domnul, are toată aparența unei atitudini de credință. Dar nu este așa. Este adevărat că nu trebuie să-l ispitești pe Dumnezeu și să nu ceri semne cu forța (Dt 6,16: „să nu ispitiţi pe Domnul Dumnezeul vostru aşa cum l-aţi ispitit la Masa!”). În spatele atitudinii lui Ahaz nu este credință, ci teama de a recunoaște că Dumnezeu îi vorbește cu adevărat și, prin urmare, trebuie să facă voința sa. Răspunsul lui Ahaz este de a nu avea încredere în Domnul preferând sprijinul puterii militare și a prieteniilor de rang înalt. Atunci „Isaia a zis: «Ascultaţi, casă a lui David! Este puţin lucru că îi obosiţi pe oameni, că vreţi să îl obosiţi şi pe Dumnezeul meu? De aceea, însuşi Domnul vă va da un semn: iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu, căruia îi va pune numele ‚Emanuel’»” (v. 13-14). Textul o prezintă pe mamă ca pe o „tânără”. Traducerea greacă înlocuiește această denumire cu termenul „fecioară”, dând astfel impresia că mama a născut copilul rămânând virgină. Dar când Dumnezeu însuși este cel care vrea să-ți dea un semn, trebuie să-l accepți și să fii recunoscător. Regelui înspăimântat, care este pe cale să caute alianțe umane pentru a se salva de dușmanii, Isaia îi amintește că există salvare numai de la Dumnezeu și el va fi prezent pentru a salva. Forța acestei profeții cade în întregime pe numele de „Emanuel”, care indică prezența Domnului în mijlocul poporului său și intervenția lui pentru a-l salva. Această profeție a lui Emanuel va fi aplicată la nașterea Domnului. Cum se va realiza aceasta în nașterea lui Isus Cristos?

În lectura a doua (Rom 1,1-7) Paul se adresează comunității din Roma, care își avea originea în cadrul comunității evreiești deja înainte de venirea lui Petru. Primul termen cu care se definește este „slujitorul” lui Isus, prin care el exprimă o relație de apartenență totală și necondiționată: „Paul, slujitor al lui Cristos Isus, chemat să fie apostol, ales ca să vestească evanghelia lui Dumnezeu” (v. 1). Acest cuvânt traduce ebed din ebraică, slujitor, folosit în Vechiul Testameni pentru a indica pe cei pe care Dumnezeu i-a ales și i-a chemat pentru o misiune importantă precum Abraham, Isac, Moise, David… Apostolul „predică” romanilor despre Cristos: este „fiul lui David”, „născut după trup din descendenţa lui David, rânduit Fiu al lui Dumnezeu cu putere, după Duhul sfinţeniei prin învierea din morţi” (v. 3-4). Cea mai importantă notă explică de Paul este că Isus are o existență „trupească” care este din „sămânța lui David”: deci aparține familiei regale. Ca toți ceilalți este marcat de slăbiciune și fragilitate. „Carnea” și-a lăsat amprenta asupra salvatorului! O condiție care îl însoțește de-a lungul existenței sale pământești este suferința fizică, frica, nesiguranța. O adevărată referință pentru că experiența și existența lui este marcată de limite și slăbiciune. Învierea înseamnă sfârșitul existenței „după trup” pentru a da naștere existenței „după duh”. Este dorința lui Dumnezeu de a se stabili printre noi, de a fi Dumnezeu-cu-noi. Atrage irezistibil privirea această apartenență a Fiului lui Dumnezeu cu omenirea!...

Adventul este pe cale să se încheie. De aceea liturgia ne invită să ascultăm din nou relatarea nașterii „primului” evanghelist Matei (Mt 1,18-24). El trebuie să explice cum nașterea lui Isus nu este legată de un strămoș de sex masculin, ca toți descendenții lui Abraham sau David, dar de o mamă, Maria, în loc de Iosif: „Iacob l-a născut pe Iosif, soţul Mariei, din care s-a născut Isus” (Mt 1,16). Motivul s-a găsit în faptul că conceperea copilului nu a avut loc prin lucrarea unui om, ci prin intervenția Duhului lui Dumnezeu. „Mama lui, Maria, era logodită cu Iosif, mai înainte ca ei să fi fost împreună, ea s-a aflat însărcinată prin puterea Duhului Sfânt. Iosif, soţul ei, fiind drept şi nevoind s-o denunţe, s-a hotărât să o lase în ascuns” (v. 18-19). Este o prepoziţia introductivă: „iată” – semn de surpriză. Lasă să se înțeleagă că avem de-a face cu un eveniment aparte: „iată că un înger al Domnului i-a apărut în vis, spunându-i: «Iosif, fiul lui David, nu te teme să o iei pe Maria, soţia ta, căci ceea ce s-a zămislit în ea este de la Duhul Sfânt»” (v. 20). Tânărul Iosif se găsea într-o încurcătură; nu înțelegea ce se întâmplă; încearcă să stea deoparte. Nu se gândește să „denunțe” pe soția sa pentru că știe ce i se va întâmplă: va fi bătută cu pietre. Caută modalitățiile de a nu-i face rău Mariei. Se teme să nu împiedice lucrarea începută de Dumnezeu. Decide „să o lase în ascuns” (v. 19) și să aștepte în tăcere vreun semn din cer. Evanghelistul motivează reținerea lui Iosif deoarece este un „omul drept”, adică om onest, cu credință, capabil să trăiască în dreptate, pace, iubire frățească până la compasiune și iertare. Are un vis… Sensibilitatea lui religioasă îi sunt răsplătite. Iosif are curajul să-și lase deoparte dorințele și să se pună în slujba celor pe care el îi iubește. Are grijă de soție și de fiul său. Îi va da numele Isus. Marea revelație este explicată de către mesagerul divin: „el va mântui poporul său de păcatele sale” (v. 21). Jeshuʻa înseamnă „Dumnezeu mântuieşte” sau „Dumnezeu este mântuire”. Pentru încrederea sa, Dumnezeu lărgește vederea lui Iosif și pentru a-l face capabil să acționeze cu mult curaj luminat chiar și în fața prăbușirii certitudinilor sale. Pentru Iosif, „evenimentul scandalos” se preface în descoperire, mai mult în ascultarea de Dumnezeu: „trezindu-se din somn, Iosif a făcut după cum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat-o la sine pe soţia lui” (v. 24).

Matei comentează: „Toate acestea s-au petrecut ca să se împlinească ceea ce fusese spus de Domnul, prin profetul care zice: «Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi îi vor pune numele Emanuel», care, tradus, înseamnă: Dumnezeu-cu-noi” (v. 22-23). Este fiul Mariei, Mesia, „Dumnezeu-cu-noi”, „după trup din descendenţa lui David” (Rom 1,3), prin intermediul lui Iosif, căruia îi dă un nume: „ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui poporul său de păcatele sale” (v. 21).

Îi cerem lui Dumnezeu Tatăl să ne îngăduie să-l primim, să-l ascultăm cu credință căci este  Cuvântul Vieții!...

---

Bibliografia [anul A]: Armellini F., http://www.qumran2.net; http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Anno Liturgico A Archivi - (commentivangelodomenica.it); Biblia, Sapientia, Iași 2013; Bianco E., Accogliere la parola. Anno A, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1998; Brèthes Ch., Feuillets liturgiques. Année A, MédiasPaul & Éditions Paulines, 1987; Cantalamessa R., http://www.qumran2.net; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Ceccarelli M., http://www.donmarcoceccarelli.it; Comastri A., Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo A,  Edizioni Paoline, Torino 1989; Compazieu J., http://dimancheprochain.org; Cortesi A., https://alessandrocortesi2012.wordpress.com; Dehoniani Andria, https://dehonianiandria.it/category/liturgia-domenicale/; https://dehonianiandria.it/lectio/;      Doglio C., https://www.qumran2.net; Dumea C., www.calendarcatolic.ro; www.pastoratie.ro;  Garcìa J. M., http://www.catechistaduepuntozero.it; Gobbin M., Omelie per un anno. Anno A, vol. 1, Elledici, Torino 2003; Lasconi T., http://www.paoline.it/blog/liturgia; Lucaci A., http://ro.radiovaticana.va; Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; don Marco Ceccarelli – Omelie; Maggioni B., http://www.qumran2.net; Manicardi L., https://www.monasterodibose.it; Marchioni G., Echi della parola di Dio. Omelie domenicali e festive per l’anno A, Elledici, Torino 1998; Masetti N., Guidati dalla Parola, EMP, Padova 1995; Orestano C. F., http://www.monasterodiruviano.it; Predici și omilii, https://www.elledici.org; Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Tessarolo A., Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N., http://thierry.jallas.over-blog.com.

---