îi voi atrage pe toţi la mine!”
Ceasul morții: este viață... în veșnicie
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (21 martie 2021)
Lecturi: Ieremia 31,31-34; Evrei 5,7-9; Evanghelia Ioan 12,20-33; lecturi biblice
Omilie
Săptămâna aceasta ne face să ne îndreptăm ochii spre Isus care își oferă viața sa ca jertfă pentru noi și păcatele noastre. Este descrisă imaginea seminței. În diferite moduri Evanghelia aseamănă sămânța cu Cuvântul lui Dumnezeu. Singurul Ioan, apostolul, ajunge să afirme că sămânța dacă nu moare nu aduce rod, rămâne tristă, stingheră. În această lumina, moartea pe cruce apare în toată profunzimea sa manifestarea iubirii, izvorul fecundității. Această ofertă – spune a doua lectură – are loc prin strigăte și lacrimi, adică prin suferința și supunere asumată. Despre această jertfă – ne spune Evanghelia – Isus întrezărește momentul inițial: câțiva păgâni îl caută. Supunându-se acestei cercetări, el o interpretează ca expresie a voinței divine: darul vieții sale prin moartea sa pe cruce. Mântuirea nu vine dintr-o lege, ci dintr-o alegere a vieții care pornește din inimă. Aceasta este prima lectură.
Profetul Ieremia (Ier 31,31-34) vorbește despre o alianță, adică o prietenie, o relație profundă: „Eu voi fi Dumnezeul lor și ei vor fi poporul meu”. Și totuși, Dumnezeu repetă aceste cuvinte după ce a fost încălcat „pactul” de multe ori. Domnul nu renunță. „Noua alianță” despre care vorbește Ieremia este de o intimitate foarte pătrunzătoare, bazându-se pe o lege scrisă în inimă. Profetul face bine să se uite la inimă: reînvie speranța în promisiunile lui Dumnezeu față de poporul său care suferă deja de o primă deportare [597 î.C.], apoi de cea mai dezastruoasă din anul 587 î.C. Evreii sunt exilați. Domnul promite o alianță nouă: „voi pune legea mea înlăuntrul lor şi în inima lor o voi scrie; eu voi fi Dumnezeul lor, iar ei vor fi poporul meu” (v. 33). În locul alianței de pe muntele Sinai, Legea [Torah, în ebraică] este scrisă în inimă omului. În locul Legii [care este planul și voința lui Dumnezeu] nu va mai fi o dispoziție obligatorie în exteriorul omului, ci în inima lui. În locul tablelor de piatră urmează tablele din inima omului; în locul Legii se suprapune harul, în locul fricii comuniunea intimă cu Dumnezeu: căci „toţi mă vor cunoaşte, de la cel mai mic până la cel mai mare” (v. 34). Și în locul păcatului este iertarea: „eu le voi ierta nelegiuirile şi de păcatele lor nu-mi voi mai aduce aminte” (v. 34). Noua și veșnica alianță este pecetluită prin sângele lui Cristos vărsat pe cruce. Această „nouă alianță” este realizată de Isus în seara Cinei când ne-a dat sacramentul Euharistiei și al Preoției: „acesta este trupul meu”; „acesta este sângele meu, vărsat pentru voi”. Încheind o nouă alianță, „nu-mi voi mai aminti” de păcatul lor niciodată. Dumnezeu, prin gura profetului Ieremia, vorbește despre fidelitatea poporului care nu va eșua: va fi sculptată în inimă și alianța va fi definitivă. Noi dorim cu toții aceasta!
Autorul Scrisorii către Evrei (Evr 5,7-9), în a doua lectură, îl prezintă pe Isus care plânge și se cutremură în fața morții. Pentru ca să reprezinte pe toți oamenii trebuie să ia ființa noastră, toate mizeriile și să le împărtășească. Umanitatea cărnii este atestată în Isus: e viața pământească cu toate slăbiciunile, mai ales cu agonia în Grădina Măslinilor de care vorbesc toți evangheliștii. Alianța definitivă este realizată de Isus prin moartea sa pe cruce. Domnul a sigilat cu sângele său noua alianță cu Dumnezeu, iar un pact semnat cu moarte este prin natura sa definitiv: nu poate fi retras. În acest fel, Cristos a devenit cauza mântuirii pentru toți oamenii. Isus nu înfruntă încercările ca un erou neînfricat: este grea suferința, nu fără luptă: „în zilele vieţii sale pământeşti, Cristos a oferit, cu strigăte puternice şi cu lacrimi, rugăciuni şi cereri către acela care avea puterea să-l salveze de la moarte şi a fost ascultat datorită evlaviei lui” (v. 7). E neliniștea îngrijorătoare a celui care se dă morții: apare slab, neajutorat, pierdut, firav. „A învăţat ascultarea din cele ce a pătimit” (v. 8). E aspectul pedagogic al suferinței: a învățat ascultarea. Acceptă ascultarea fără să protesteze. Suferința se învață. Durerea transformă inima omului și pe cea a lui Dumnezeu. Este suferința acceptată din iubire în toată extensia sa. Isus descoperă pe Tatăl iubitor. „A fost ascultat datorită evlaviei lui” (v. 7). Astfel devine sacrament de mântuire veșnică pentru toți oamenii.
În Evanghelia după Ioan (In 12,20-33), Isus este la Ierusalim cu discipolii pentru a celebra ultimul Paști din cele trei. Primirea este solemnă, bucuroasă: oamenii întind ramuri de palmier în timp ce Domnul trece și îi urează „bun venit”, proclamându-l Mesia și rege. Toată lumea se duce după el. Adversarii se alarmează și decid condamnarea lui. Atmosfera este de așa natură încât unii străini cer să-l cunoască pe Domnul: grecii – probabil „prozeliți” păgâni sau „temători de Dumnezeu” – urcați la Ierusalim pentru a se prosterna, adică a celebra Paștele. Își exprimă dorința lor de „al vedea pe Isus”. Se apropie de Filip, cu nume grec, și, acesta, de Andrei, ce proveneau din Betsaida, din tetrarhia lui Filip, locuită de populații mixte, cum sunt grecii. „Domnule, vrem să-l vedem pe Isus” (v. 21). „A vedea”, din evanghelia după Ioan, este acesta: a vedea în profunzime, dincolo de aparenţe sau explicaţii superficiale. Nu este vorba de o simplă curiozitate, ci dorinţa de a cunoaşte şi de a crede în Isus. Amândoi apostolii vin și-i spun lui Isus. Evanghelistul Ioan își dă seama că întrebarea este o profeție referitoare la păgâni: și ei pot fi ucenicii Domnului! Intuiesc că Isus este adevăratul Paște. Cristos nu le răspunde direct la această cerere. Răspunde tuturor celor care aud mărturia adevăratului „martor” vorbind despre „ceasul” său, arătat lumii întregi. Primindu-i pe acești pelerini, Domnul le vorbeşte despre moartea sa ca împlinirea vieţii şi a misiunii sale. „Adevăr, adevăr vă spun: dacă bobul de grâu care cade în pământ nu moare, rămâne singur; însă dacă moare, aduce rod mult” (v. 24). Viața lui Isus este ca o sămânţă care îngropată în pământ – adică se dăruieşte până la moarte – pentru a aduce rod. Iată „necesitatea” patimii, morții Domnului! Murind, dă naștere la o plantă nouă. Domnul decide să-și „pună” viața sa. Așa citea Isus propria sa moarte: murim, căzând în pământ, dispărând, pentru a aduce mult rod. Însă iubirea lui Isus învinge, pe câmpul de luptă, inima omului…
Grecii sunt invitaţi să înţeleagă „misterul crucii”. Pentru ei era oboseală, suferinţă, faliment. Dar, crucea este cu totul altceva: manifestarea iubirii lui Dumnezeu şi a solidarităţii sale cu noi. Patima sa, el o acceptă spre a o „trăi”, știind că este indispensabilă pentru salvarea lumii. Evanghelia după Ioan vorbeşte despre crucea lui Isus în termeni de mărire: „a venit ceasul ca Fiul Omului să fie glorificat” (v. 23). Această este convingerea Domnului! Chiar dacă este tulburat de moarte, știe să spună „Amin” – acel „Da” – la acel ceas care este „ora sa”: ceasul crucii, ora gloriei. Crucea este glorie! Numai să înțelegem: gloria iubirii, nu a puterii! Acest sacrificiu reprezintă înălțarea lui Isus, victoria lui Cristos pe cruce! „Când voi fi înălţat de pe pământ, îi voi atrage pe toţi la mine” (v. 32). Toți atrași de el! Toți sunt strânși la inima iubirii sale – centru atracției omenirii! Este răspunsul dat celor ce doreau „să-l vadă”!
Și noi să acceptăm moartea. Dacă viața va fi trăită ca „dar” de la Dumnezeu, atunci nu ne va fi frică de moarte: nu vom fii singuri dacă Isus va fi alături de noi, vom fi purtați acolo unde se află el: în sânul Tatălui. E viața noastră,… în veșnicie! Avea dreptate Bernanos: „Nu este împărăția celor vii și al celor morți: este împărăția lui Dumnezeu, și noi toți – vii sau morți – suntem înăuntru!” Așa să ne ajute Dumnezeu!
Bibliografia [anul B]: Armellini F., http://www.qumran2.net; http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1996; Bianchi E., http://www.monasterodibose.it; Biblia, Sapientia, Iași 2013; Brèthes Ch., Feuillets liturgiques. Année B, Éditions Paulines, 1983; Brèthes Ch., Liturgia della festa. Anno B. Introduzioni, monizioni, proposte: un sussidio a foglietti separabili per preparare la messa, Messaggero Padova 1984; Cantalamessa R., http://www.qumran2.net; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B, Edizioni Paoline, Torino 1989; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Compazieu J., http://dimancheprochain.org; Follo F., http://francescofolloit.blogspot.com; Garcìa J. M., http://www.catechistaduepuntozero.it; Lucaci A., http://ro.radiovaticana.va; Lasconi T., http://www.paoline.it/blog/liturgia; Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B., http://www.qumran2.net; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Piccolo G., http://www.clerus.va/content/clerus/it/omelie; Mela R., http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Ronchi E., http://avvenire.it; Rosini F., don Fabio Rosini - Pagina Archivio - Cerco il Tuo volto; L'Osservatore Romano; Sacchi A., http://nicodemo.net; Tessarolo A., Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N., http://thierry.jallas.over-blog.com.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu