† Duminica a 7-a a Paştelui [A]: Toți se roagă în Biserică [24 mai 2020]

(mozaic - de Marko I. Rupnik).

Toți se roagă în Biserică
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (24 mai 2020)    

Lecturi: Faptele Apostolilor 1,12-14; 1Petru 4,13-16; Evanghelia Ioan 17,1-11a; lecturi 

Omilie

Lecturile din această duminică ne arată nașterea Bisericii într-un act de rugăciune. Isus este în rugăciune cu totul specială cu Dumnezeu. El se pregătește să înfrunte și să trăiască pătimirea și moartea sa pe cruce. Se întoarce la Tatăl. Lui îi încredințează discipolii. Moartea lui i-a împrăștiat. Dar timp de patruzeci de zile au făcut experiența lui Cristos viu, căci a înviat din morți. După înălțare, apostolii aşteaptă venirea Duhului Sfânt. Sunt toți în rugăciune împreună cu Maria, mama lui Isus. Astăzi este duminica rugăciunii: căci Cristos se roagă – rugăciunea sacerdotală a marelui preot –, apostolii se roagă, Biserica se roagă. Toți se roagă.

În Faptele Apostolilor (Fap 1,12-14) sfântul Luca ne relatează despre plecarea lui Isus la cer și primii pași ai Bisericii în rugăciune. „După ce Isus s-a înălţat la cer, apostolii s-au întors la Ierusalim de la muntele numit al Măslinilor” (v. 12): se spune că înălțarea a avut loc de pe muntele Măslinilor. Acum discipolii se reunesc nu în templu dar într-un loc unde „obișnuiau să se adune”: „au urcat în încăperea de sus” (v. 13). Este camera de sus, în casa de la Ierusalim, care în tradiția creștină este identificat cu „Cenacul” unde Petru și Ioan au pregătit Paștele, unde s-a celebrat prima Sfântă Liturghie, la etaj ce era folosită ca sală de reuniune și de rugăciune. Cenacul devine simbolul Bisericii în rugăciune. Este un loc retras din agitația lumii, silențios, unde fiecare poate să se roage în tăcerea inimii. Acolo erau apostolii, acolo era Maria, mama lui Isus, și câteva femei – primele martore ale învierii. „Toţi aceştia, într-un cuget, stăruiau în rugăciune” (v. 14). Aceasta era ocupaţia lor principală în aceste zile. Era o rugăciune arzătoare, constantă și intensă pe care prima comunitate a discipolilor au trăit-o într-un cuget în aşteptarea împlinirii făgăduinţei făcute de Isus: așteptarea Duhului. Rugăciunea stăruitoare era singura forță pentru a suporta durerile cu calm ca „niște creștini” adevărați. Sub privirea lui Dumnezeu, încep să se asculte unii pe alții,… se dialoghează…

Prima Scrisoarea a lui Petru (1Pt 4,13-16) se adresează creștinilor persecutați. Devin neliniștiți primii creștinii… Apostolul îi invită să învingă orice teama. Suferințele și moartea lui Cristos devin modelul fiecărui credincios pentru a da mărturie demnă și curajoasă despre credință. „Întrucât participaţi la suferinţele lui Cristos, bucuraţi-vă, ca să puteţi tresălta de bucurie şi la revelarea gloriei lui!” (v. 13). Suferințele, dacă sunt luate în lumina misterului pascal, ne unesc cu Domnul și se ridică la jertfa oferită lui Dumnezeu; devin izvor al noii creații, putere spirituală, lume nouă de care Biserica este prima „primiție”. Este mărturia unui cer și pământ nou inaugurate de Cristos mort și înviat.  

Petru distinge motivele persecuției: în numele lui Cristos și nu ca ucigaș, hoț, răufăcător. Este un har și o comuniune de iubire să participi la pătimirile lui Isus. Apostolul aminteşte că această încercare conduce la glorie: persecutările devin moment de fericire. „Fericiţi sunteţi, pentru că Duhul gloriei şi al lui Dumnezeu se odihneşte peste voi!” (v. 14). Perseverența în încercări nu derivă din curajul și voința noastră dar de puterea Duhului –  „Duhul gloriei” –, Duhul lui Isus. Această prezență și adeziune a lui Cristos duce să modeleze viața și comportamentul creștin. Este semn a-l unirii credincioșilor și fundament al gloriei viitoare. Discipolii celui înviat sunt pe drumul care trece prin suferință dar conduce la bucurie.

Evanghelia (In 14,1-11) ne prezintă ceea ce numim rugăciune. Era după cină pascală când Isus cu discipolii săi se aflau tocmai în „încăpere de sus”, în Cenacul [la Ierusalim]. Ultima parte a discursului lui Isus se transformă într-o lungă convorbire cu Tatăl. Cristos se roagă în prezenţa ucenicilor: este rugăciunea sacerdotală [preoțească] a lui Cristos numită şi rugăciunea de mijlocire pentru discipolii săi din toate timpurile: cei de aici şi cei din viitor. Este o rugăciune zguduitoare și  cutremurătoare care provoacă sentimente de recunoștință, încredințare și mulțumire. Isus știe că le va fi greu de a trăi misiunea până la marginile lumii… În momentul în care e gata să intre în marea tăcere a pătimirii, Isus, cu glas puternic – în felul rugăciunii ebraice – ridicând ochii spre cer, îi vorbeşte lui Dumnezeu: „Tată, a venit ceasul: glorifică-l pe Fiul tău ca Fiul să te glorifice pe tine!” (v. 1). 

Aceste cuvinte riscă să fie înțelese rău: să fie o rugăciune de orgoliu? În lumea noastră „glorie” înseamnă faima, renume. Mulți sunt dispuşi să facă orice ca să iasă în evidenţă şi să aibă onoruri. Însă în Biblie nu este așa, e cu totul altfel: gloria este o valoare reală a persoanei, greutatea sa. Prin glorificare înţelegem manifestarea puterii lui Dumnezeu în creaţie şi în istorie, iar acum şi în misiunea lui Isus. Această glorificare culminează cu moartea şi învierea Domnului.

După ce a preamărit numele său pe pământ adunându-i pe toţi cei pe care el i-a încredinţat pentru a le da viaţa veşnică, acum se roagă ca aceştia să fie ajutaţi să-l preamărească pe pământ pe Dumnezeu: „Eu mă rog pentru ei. Nu mă rog pentru lume, ci pentru cei pe care mi i-ai dat, pentru că sunt ai tăi” (v. 9). Prin această rugăciune, Isus mijloceşte prezenţa Duhului Sfânt în viaţa celor care au crezut în el. Rugăciunea Domnului stabileşte unitatea strânsă care comunică ucenicilor, din toate timpurile, iubirea Tatălui şi angajându-i să-l urmeze. Cristos îi invită pe apostoli să-i acorde fidelitate lui Dumnezeu ca singurul Dumnezeu adevărat.

Cu întreaga Biserică ne întoarcem la Cristos prin rugăciune; el dă sens vieții noastre. Căutarea speranței care animă pe toți oamenii se găsește aici: într-un fluviu care stinge setea de Dumnezeu prin rugăciune. Ne pregătim să primim pe Duhului Sfânt!

---

bibliografia [anul A]: Armellini F. (http://www.qumran2.net); Biblia, Sapientia, Iași 2013; Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Bianco E., Accogliere la parola. Anno A, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1998; Brèthes Ch., Feuillets liturgiques. Année A, MédiasPaul & Éditions Paulines, 1987; Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Ceccarelli M. (http://www.donmarcoceccarelli.it); Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo A,  Edizioni Paoline, Torino 1989; Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Cortesi A., (https://alessandrocortesi2012.wordpress.com); Doglio C. (https://www.qumran2.net); Dumea C. (www.calendarcatolic.ro; www.pastoratie.ro);  Garcìa J. M. (http://www.catechistaduepuntozero.it); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Manicardi L. (https://www.monasterodibose.it); Marchioni G., Echi della parola di Dio. Omelie domenicali e festive per l’anno A, Elledici, Torino 1998; Masetti N., Guidati dalla Parola, EMP, Padova 1995; Orestano C. F. (http://www.monasterodiruviano.it); Predici și omilii (https://www.elledici.org); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Tessarolo A., Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N. (http://thierry.jallas.over-blog.com).

---