Manifestarea gingășii lui Dumnezeu
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (25 decembrie 2019)
Lecturi: Isaia 62,11-12; Tit 3,4-7; Evanghelia
Luca 2,15-20; lecturiOmilie
Cântările, rugăciunile, lecturile
biblice din liturgia Crăciunului sunt o invitație la bucurie. Astăzi lumina strălucește peste noi: este
manifestarea gingășii lui Dumnezeu în Fiule său preaiubit, Isus Cristos. Nimic
nu e atribuit; totul este har. Suntem toți invitați la bucurie
pentru că venirea Domnului face din noi un popor sfânt, răscumpărat, așa cum ne
spune profetul Isaia în prima lectură (Is
62,11-12). Vine repetat anunțul și actualizat: „Spuneți fiicei Sionului: «Iată, vine
mântuirea ta!»” (v. 11). „Fiica Sionului” se află în sărăcie, dar va fi
„căutată” și stimată. Israel va fi proclamat un „popor sfânt, răscumpărat de
Domnul” (v. 12). Acest anunț trebuie să ajungă „până la marginile pământului”
(v. 11), prin voința lui Dumnezeu. Se schimbă totul: „fiica Sionului”, adică
Biserica și omenirea, se înnobilează; din păcătoasă devine un popor sfânt, din
înlănțuit devine răscumpărat, din disprețuit devine mult dorită, din abandonată
devine o „cetate căutată, nepărăsită”. Crez tu aceasta? Atunci, bucură-te și fă
sărbătoare! Este libertate! De când a venit Cristos, nu mai ești singur, nu mai
ești părăsit. Dumnezeu, creatorul a toate, nu va schimba întreaga omenire? Va
schimba când Fiul său se va naște printre oameni.
În Scrisoarea către Tit (Tit
3,4-7) apostolul Paul se adresează însoțitorului său fidel, acum episcop
responsabil cu comunitatea creștină din insula Creta. Are trei capitole și
oferă sfaturi episcopului pentru buna conduită a turmei încredințată lui și
pentru ca credincioșii să dea mărturie despre credința lor în societatea în
care trăiesc și în interiorul comunității creștine. Acest text se află la
sfârșitul scrisorii și asemănător cu acela de la miezul nopții. Aici este
cuvântul epifanie în greacă, adică
arătare, manifestare. Este atmosfera întrupării Cuvântului lui Dumnezeu. Citim
o considerație a lui Paul despre stilul vieții pe care toți credincioșii o
aveau înainte de a se converti: „căci şi noi eram odinioară nişte nechibzuiţi,
neascultători, rătăciţi, subjugaţi de pofte şi plăceri de multe feluri,
petrecându-ne viaţa în răutate şi invidie, urâţi şi urându-ne unii pe alţii” (v.
3). „Dar când s-a arătat [manifestat] bunătatea şi iubirea de oameni a
lui Dumnezeu mântuitorul nostru […] după îndurare” (v. 4.5). Dumnezeu este
invizibil, dar se lasă „văzut” în Isus, se „manifestă” în Cristos [epifania].
Altfel decât își imaginează omul. Dumnezeu își arată bunătatea și tandrețea
pentru oameni; se manifestă eliberator. Acesta este harul: „nu prin
faptele pe care le-am fi făcut noi în dreptate, ci după îndurare” (v. 5). Este
lucrarea lui Cristos prin care suntem recreați, renăscuți prin botez: „el ne-a
mântuit prin baia renașterii și reînnoirii Duhului Sfânt” (v. 5). Vedeți cum de
marile sărbători liturgia ne pune în față cele mai frumoase acte de credință:
Dumnezeu se manifestă față de noi cu îndurare făcând lucruri așa de minunate! Domnul
ne-a înnobilat: ne-a făcut mari prin „baia renașterii”! Tocmai prin această
iubire Dumnezeu intervine în istorie, în lume, prin întruparea Fiului său.
În Evanghelia de astăzi sfântul Luca (Lc 2,15-20) ne prezintă vizita păstorilor la iesle și impresiile lor de afecțiune plină de respect. Este continuarea evangheliei propuse pentru noaptea Crăciunului. Luca ne conduce în acea regiunea unde cândva tânărul David păzea turma. Cu o mie de ani mai târziu, în acelaşi ţinut, se aflau încă păstori care trăiau pe câmp şi păzeau turmele pe timpul nopţii. La cine trimite Domnul îngerul să-i ducă vestea? Cine sunt primii invitaţi să-l viziteze pe Isus? Păstorii, oameni simpli, ignoranţi, dispreţuiţi, care nu cunoşteau Scripturile, nu mergeau sâmbăta la sinagogă căci trebuia să păzească oile. Păstorii erau consideraţi atunci oamenii de jos, păcătoşi publici, căci se zicea: „trăiesc cu animalele şi ca animalele”. Însă tocmai lor le-a fost dată vestea naşterii lui Mesia. Ei sunt primii care îl omagiau. Nu este exclus ca evanghelistul Luca – cercetător destoinic – să fi mers la Betleem şi să fi găsit vreun „supravieţuitor” dintre păstorii care au auzit vestea îngerilor şi au mers să se închine lui Isus (cf. Cremona C., Oggi è domenica, Editura Vaticana, Roma, 1995, p. 53). Încă erau dispreţuiţi de către cei „drepţii” ai lui Israel pentru că un păstor nu avea posibilitatea să trăiască după Legea Domnului fiindcă nici nu o cunoştea. În pustiu nu aveau apă şi, deci, nu puteau face spălăturile rituale pe care le făcea orice evreu evlavios. Ei se aflau în noaptea Crăciunului în afara Betleemului, nu numai pentru că acolo îşi aveau turmele, ci pentru că erau excluşi din comunitate, nu aveau voie să intre în localităţi. Fiind păcătoşi, i-ar fi spurcat pe ceilalţi cu simpla lor prezenţă. Se recunoşteau mici, iar umilinţa lor i-a plăcut mult lui Dumnezeu.
Păstorii îi văd pe îngeri întorcându-se în cer. „Când îngerii au plecat de la ei spre cer, păstorii au spus unii către alţii: «Să mergem până la Betleem şi să vedem acest cuvânt care s-a făcut şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul»!” (v. 15). Acești mesageri cerești le-au frânt liniștea din acea noapte încredințându-le un semn de verificat. Ar fi putut să spună: „Să rămânem aici!” Dar, s-au încurajat unul pe altul: „Să mergem până la Betleem și să vedem ce e acolo!” „Au plecat, deci, în grabă şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle” (v. 16). Ar fi putut să fie descurajați: un copil în iesle! Și, totuși ei descoperă, văd cu ochii inimii, văd cu ochii credinței! Este minunea Crăciunului: un copil înfăşurat în scutece şi pus într-o iesle! Suntem în faţa unui drum de credinţă. Se traduce în gesturi concrete: căutarea („au plecat în grabă” [v. 16a]), descoperirea pruncului („au găsit copilul” [v. 16b]) şi mărturia vieţii („au spus ceea ce le fusese anunţat cu privire la copil” [v. 17]). Din mărturie se naşte mirarea şi credinţă celor care ascultă relatarea păstorilor („se mirau de lucrurile pe care le spuneau păstorii” [v. 18]). Ei se minunau și toată lumea împreună cu ei. Credinţa începe să se răspândească glorificându-l pe Dumnezeu. După primirea vestei, urmează ascultarea credinţei. În cuvinte simple, credem anunțului, vedem, experimentăm, povestim, relatăm, transmitem glorificându-l pe Dumnezeu.
În Evanghelia de astăzi sfântul Luca (Lc 2,15-20) ne prezintă vizita păstorilor la iesle și impresiile lor de afecțiune plină de respect. Este continuarea evangheliei propuse pentru noaptea Crăciunului. Luca ne conduce în acea regiunea unde cândva tânărul David păzea turma. Cu o mie de ani mai târziu, în acelaşi ţinut, se aflau încă păstori care trăiau pe câmp şi păzeau turmele pe timpul nopţii. La cine trimite Domnul îngerul să-i ducă vestea? Cine sunt primii invitaţi să-l viziteze pe Isus? Păstorii, oameni simpli, ignoranţi, dispreţuiţi, care nu cunoşteau Scripturile, nu mergeau sâmbăta la sinagogă căci trebuia să păzească oile. Păstorii erau consideraţi atunci oamenii de jos, păcătoşi publici, căci se zicea: „trăiesc cu animalele şi ca animalele”. Însă tocmai lor le-a fost dată vestea naşterii lui Mesia. Ei sunt primii care îl omagiau. Nu este exclus ca evanghelistul Luca – cercetător destoinic – să fi mers la Betleem şi să fi găsit vreun „supravieţuitor” dintre păstorii care au auzit vestea îngerilor şi au mers să se închine lui Isus (cf. Cremona C., Oggi è domenica, Editura Vaticana, Roma, 1995, p. 53). Încă erau dispreţuiţi de către cei „drepţii” ai lui Israel pentru că un păstor nu avea posibilitatea să trăiască după Legea Domnului fiindcă nici nu o cunoştea. În pustiu nu aveau apă şi, deci, nu puteau face spălăturile rituale pe care le făcea orice evreu evlavios. Ei se aflau în noaptea Crăciunului în afara Betleemului, nu numai pentru că acolo îşi aveau turmele, ci pentru că erau excluşi din comunitate, nu aveau voie să intre în localităţi. Fiind păcătoşi, i-ar fi spurcat pe ceilalţi cu simpla lor prezenţă. Se recunoşteau mici, iar umilinţa lor i-a plăcut mult lui Dumnezeu.
Păstorii îi văd pe îngeri întorcându-se în cer. „Când îngerii au plecat de la ei spre cer, păstorii au spus unii către alţii: «Să mergem până la Betleem şi să vedem acest cuvânt care s-a făcut şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul»!” (v. 15). Acești mesageri cerești le-au frânt liniștea din acea noapte încredințându-le un semn de verificat. Ar fi putut să spună: „Să rămânem aici!” Dar, s-au încurajat unul pe altul: „Să mergem până la Betleem și să vedem ce e acolo!” „Au plecat, deci, în grabă şi i-au găsit pe Maria, pe Iosif şi copilul culcat în iesle” (v. 16). Ar fi putut să fie descurajați: un copil în iesle! Și, totuși ei descoperă, văd cu ochii inimii, văd cu ochii credinței! Este minunea Crăciunului: un copil înfăşurat în scutece şi pus într-o iesle! Suntem în faţa unui drum de credinţă. Se traduce în gesturi concrete: căutarea („au plecat în grabă” [v. 16a]), descoperirea pruncului („au găsit copilul” [v. 16b]) şi mărturia vieţii („au spus ceea ce le fusese anunţat cu privire la copil” [v. 17]). Din mărturie se naşte mirarea şi credinţă celor care ascultă relatarea păstorilor („se mirau de lucrurile pe care le spuneau păstorii” [v. 18]). Ei se minunau și toată lumea împreună cu ei. Credinţa începe să se răspândească glorificându-l pe Dumnezeu. După primirea vestei, urmează ascultarea credinţei. În cuvinte simple, credem anunțului, vedem, experimentăm, povestim, relatăm, transmitem glorificându-l pe Dumnezeu.
Evanghelia spune că cerul se coboară pe pământ și se face părtaș de sărăcia oamenilor. Păstorii se bucură: ei, cei neglijaţi, marginalizaţi de întreaga societate; ei au fost luaţi în seamă de Dumnezeu; li s-a oferit posibilitatea să constate că viaţa are un sens: duce spre bucurie, lumină şi pace! Cu toate acestea Dumnezeu i-a ales tocmai pe ei ca cei dintâi destinatari ai vestei minunate!
Există o frumoasă povestire care spune că în noaptea
Crăciunului, la grota din Betleem, o dată cu păstorii s-a prezentat şi Adam. A
aşteptat deoparte, ruşinat, până când păstorii i-au prezentat darurile lor
nou-născutului. Apoi, când i-a venit rândul, s-a apropiat şi el tăcut, s-a
aplecat peste iesle şi a sărutat picioarele copilului. A scos din desagă darul
său: un fruct pe care i l-a oferit cu mâinile tremurânde copilului care
plângea. Era mărul din pomul binelui şi al răului, din care muşcase pierzând
Paradisul. „Te rog să-l primeşti” – i-a zis Adam – „nu am ce să-ţi ofer altceva
decât păcatul meu!” Atunci, Maria a luat mărul din mâna lui Adam şi l-a aşezat
la picioarele copilului. În acea noapte s-a născut omul nou iertat de Dumnezeu.
Iar Adam a zâmbit fericit.
Să-l primim pe Isus cu toată credința, mulţumindu-i printre
lacrimi de bucurie pentru darul mântuirii. Crăciun fericit și sărbători cu
bine!
bibliografia [anul
A]: Armellini F. (http://www.qumran2.net); Biblia,
Sapientia, Iași 2013; Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Bianco E., Accogliere la parola. Anno A, Elle Di
Ci, Leumann (Torino) 1998; Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981;
Ceccarelli M. (http://www.donmarcoceccarelli.it); Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle
letture festive. Ciclo A, Edizioni Paoline, Torino 1989]; Compazieu J.
(http://dimancheprochain.org); Cortesi A., (https://alessandrocortesi2012.wordpress.com);
Dumea C. (www.calendarcatolic.ro; www.pastoratie.ro); Garcìa
J. M. (http://www.catechistaduepuntozero.it); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va);
Ludmann R., Parole pour ta route,
Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Marchioni G., Echi della parola di Dio. Omelie domenicali
e festive per l’anno A, Elledici, Torino 1998; Masetti N., Guidati dalla Parola, EMP, Padova 1995; Orestano
C. F. (http://www.monasterodiruviano.it); Predici și omilii (https://www.elledici.org);
Ravasi G., Celebrarea și trăirea
Cuvântului, Sapientia, Iași 2014; Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N. (http://thierry.jallas.over-blog.com).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu