A sluji lui Dumnezeu și aproapelui
pr. Isidor
Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (23 septembrie 2018)
Omilie
În timpul sfintei Liturghii ne
dăm un semn de pace. Lecturile de astăzi ne ajută să înțelegem care este darul
păcii inimii: slujirea lui Dumnezeu și a aproapelui.
Astăzi prima lectură luată de Cartea Înțelepciunii (Înt 2,12.17-20) ne prezintă situația evreilor plecați în Alexandria Egiptului un secol înainte de Cristos. Grecii îi luau în râs pentru că ziceau că au cunoștință despre Dumnezeu: spun că sunt „fiii lui Dumnezeu” și că sunt „puși deoparte”. Astfel, îi vedem defăimați într-un chip cu totul deosebit. Chiar printre concetățenii lor, mulți au abandonat religia sfârșind prin a nu crede; credința a devenit o ocară pentru ei. Dar înțeleptul are convingerea că Dumnezeu nu-i va abandona: „Sufletele celor drepți sunt în mâna lui Dumnezeu și nici un chin nu se va atinge de ele” (Înţ 3,1). Când „cel drept este fiul lui Dumnezeu, el îi va veni în ajutor şi-l va salva din mâna celor care-i stau împotrivă” (v. 18). Cel drept este ajutat de Dumnezeu să reziste în fața răului. Înţelepciunea descrie figura celui drept, care cu conduita lui onestă apare ca o mustrare pentru cei răi. „Să-l pândim pe cel drept, căci ne deranjează, stă împotriva faptelor noastre, ne reproşează păcate împotriva legii şi ne acuză de păcate împotriva disciplinei noastre!” (v. 12). Cei nelegiuiți par să se laude cu izbânzile lor asupra celor drepți și credincioși. Se vorbește despre persecuție și dispreț într-o societate coruptă și necinstită. Evreul drept devine simbol al celui credincios care suferă și este torturat de răutatea umană. Dar răul și ura nu pot avea ultimul cuvânt de spus. Dumnezeu nu uită niciodată pe cei care își pun speranța în el. Suntem invitați să cerem Domnului, după toate scandalurile din ultimele săptămâni care ne doare, să ne facă tari în credință, deoarece el veghează asupra noastră: „supravegheați” (v. 20) de Dumnezeu cu pace.
Astăzi prima lectură luată de Cartea Înțelepciunii (Înt 2,12.17-20) ne prezintă situația evreilor plecați în Alexandria Egiptului un secol înainte de Cristos. Grecii îi luau în râs pentru că ziceau că au cunoștință despre Dumnezeu: spun că sunt „fiii lui Dumnezeu” și că sunt „puși deoparte”. Astfel, îi vedem defăimați într-un chip cu totul deosebit. Chiar printre concetățenii lor, mulți au abandonat religia sfârșind prin a nu crede; credința a devenit o ocară pentru ei. Dar înțeleptul are convingerea că Dumnezeu nu-i va abandona: „Sufletele celor drepți sunt în mâna lui Dumnezeu și nici un chin nu se va atinge de ele” (Înţ 3,1). Când „cel drept este fiul lui Dumnezeu, el îi va veni în ajutor şi-l va salva din mâna celor care-i stau împotrivă” (v. 18). Cel drept este ajutat de Dumnezeu să reziste în fața răului. Înţelepciunea descrie figura celui drept, care cu conduita lui onestă apare ca o mustrare pentru cei răi. „Să-l pândim pe cel drept, căci ne deranjează, stă împotriva faptelor noastre, ne reproşează păcate împotriva legii şi ne acuză de păcate împotriva disciplinei noastre!” (v. 12). Cei nelegiuiți par să se laude cu izbânzile lor asupra celor drepți și credincioși. Se vorbește despre persecuție și dispreț într-o societate coruptă și necinstită. Evreul drept devine simbol al celui credincios care suferă și este torturat de răutatea umană. Dar răul și ura nu pot avea ultimul cuvânt de spus. Dumnezeu nu uită niciodată pe cei care își pun speranța în el. Suntem invitați să cerem Domnului, după toate scandalurile din ultimele săptămâni care ne doare, să ne facă tari în credință, deoarece el veghează asupra noastră: „supravegheați” (v. 20) de Dumnezeu cu pace.
În a doua lectură (Iac 3,16-4,3), sfântul Iacob se adresează primilor creștini de proveniență
ebraică care trăiesc în diaspora, împrăștiați pe tot cuprinsul Imperiul Roman
și le propune să-și schimbe modul de a trăi de mai înainte. Mulți sunt orbiți
de prestigiul culturii grecești. Ei sfârșesc prin părăsirea credinței lor. Situația
lor spirituală este o anumită delăsare morală, o decădere a angajamentului și
entuziasmului de la început. Se vede o diviziune între bogați și săraci. Iacob
denunță această ipocrizie: „acolo unde este gelozie şi rivalitate, acolo se
află dezordine şi tot felul de fapte rele” (v. 16). El amintește că războaiele
și conflictele provin din aceste instincte care se învălmășesc și duc lupta lor
în noi, luptă animalică, senzitivă: „de unde vin războaiele, de unde
conflictele dintre voi? Oare nu tocmai din poftele voastre care se luptă în
membrele voastre?” (4,1). Toate acestea sfârșesc prin a profana rugăciunea: „nu
aveţi pentru că nu cereţi; cereţi şi nu primiţi pentru că cereţi rău” (4,2-3).
Nimeni nu se gândește să se roage atunci când este în căutarea, cu dorință
arzătoare, a bogățiilor acestui pământ.
Adevărata lumină o putem găsi atunci când „înțelepciunea vine de sus”
(3,17). Pentru Iacob numai înțelepciunea lui Dumnezeu poate conduce la
adevărata fericire și pace. Este un dar ce trebuie implorat cu smerenie şi cu insistenţă.
Când coboară în inima noastră, ea devine „curată, paşnică, blândă, docilă,
plină de milă şi de roade bune, fără discriminare şi fără ipocrizie” (3,17). Așa
este transformă inima noastră. „Rodul dreptății” semănat în noi este adevărata
pace.
Evanghelia de astăzi după sfântul
Marcu (Mc 9,30-37) ne prezintă cea
de-a doua lecție după proclamarea pătimirii, morții și învierii lui Cristos, neînțeleasă
încă de ucenicii lui. E a doua vestire a pătimirilor Domnului. „Îi învăţa pe
discipolii săi şi le spunea: «Fiul Omului va fi dat în mâinile oamenilor şi îl
vor ucide, iar după ce îl vor ucide, a treia zi va învia»” (v. 31). Isus vrea
să se dedice formării discipolilor pregătindu-i progresiv pentru realitatea
crudă a suferinței și morții sale. Pe drum îi învăța că el se va confrunta cu multă
suferință, cu ura oamenilor: va fi arestat, condamnat și pedepsit cu moartea.
Este a doua oară că le vorbeşte astfel. Simte nevoia de a se destăinui din nou.
Este apăsat de o mare nelinişte. Ucenicii nu înţeleg nimic din dezvăluirea
misterului suferinței. E contrar ideii de Mesia. Cel care conduce omenirea, va
fi tratat ca un rebut? Pentru discipoli este foarte greu să accepte un Mesia slujitorul
tuturor. Ucenicii sunt speriaţi şi plini de uimire, nu înţeleg „cuvântul şi se
temeau să-l întrebe” (v. 32). Continuă să fie încuiați. Nu reușesc
să-i corecteze ideile. Nu voiau să înţeleagă cum Isus să fie cel din urmă…
Dar de ce discipolii nu înţeleg?
Răspunsul este foarte simplu: inima şi mintea lor sunt departe de inima şi
mintea învăţătorului; neliniştile lor sunt altele decât cele ale lui Isus. Cum
pot să înţeleagă stând atât de departe? Cristos este neliniştit din cauza
morţii sale, în timp ce ei – discipolii săi – sunt preocupaţi de locul pe care
să-l ocupe primul dintre ei. Isus „i-a întrebat: «Despre ce aţi discutat pe
drum?» Însă ei tăceau, căci pe drum discutaseră unii cu alţii despre cine este
mai mare” (vv. 33-34). Se certau care să fie primul.
În partea a doua a Evangheliei
lui Marcu (cap. 9-16) sunt descrise exigențele radicale pe care Isus le cere
discipolilor și creștinilor din orice timp sau loc care vor să-l urmeze. Ceea
ce urmează în relatarea evanghelică este într-adevăr dezarmant. Marcu ne face
să presupunem că Cristos, în timpul călătoriei, a mers mereu înaintea grupului
de ucenici, care, rămaşi în urmă, fără să ţină cont de cuvintele dramatice ale lui
Isus, au început să discute între ei cine este pe primul loc. Ajunşi în casă, [la
Cafarnaum – deși se îndreaptă spre Ierusalim], Cristos auzise discuţiile lor. Dar
„ei tăceau căci pe drum discutaseră […] despre cine este mai mare” (v. 34),
notează evanghelistul. La urma urmei măcar un pic de ruşine există, căci discutaseră
pentru locul întâi. Privind cu speranţă la acel mic grup de ucenici, a început
să le vorbească dărâmând complet concepţiile lor. Le deschide ochii asupra a
ceea ce este important. „Dacă cineva vrea să fie cel dintâi, să fie cel din
urmă dintre toţi şi slujitorul tuturor” (v. 35). Şi pentru ca să înţeleagă bine
ceea ce vrea să spună, ia un copil, îl îmbrăţişează şi îl pune în mijlocul
grupului. În limba aramaică, cea uzată de Isus, talya
înseamnă servitor ca și copil. În lumea biblică, copilul este cel care nu are
dreptul să spună nici un cuvânt; este ultimul dintre toți. Copilul rămâne
indiferent la onoruri, la poziția socială. Nu este numai candoarea nevinovăției,
ci mai degrabă disponibilitatea sa totală; nu este atât limpezimea purității morale,
ci mai degrabă abandonarea fără calcule, fără ipocrizie sau interese. Cu acest
spirit de copil ucenicul intră în lume nu cu forța armelor, ci cu duhul blândeții. Acel copil – vrea să le spună Domnul –
trebuie să stea în centrul preocupării comunităţii creştine. Şi explică motivul:
„oricine primeşte un astfel de copil în numele meu, pe mine mă primeşte!” (v.
37). În acest caz „a primi” înseamnă să ai grijă de cei slabi și nevoiași
pentru a-i ajuta așa cum ar fi Cristos însuși.
Isus dă ucenicilor o minunată
lecţie de umilinţă, de slujire și de pace. Adevărata măreție stă în a primi și
a sluji celor mici. A sluji unui copil, înseamnă a-l sluji pe Cristos, adică pe
Dumnezeu. Să nu uităm aceasta…
bibliografia (anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa
R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci
A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi
T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986;
Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it);
Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario
meditato, EDB Bologna 1974; Commento
della Bibbia liturgica, Edizione
Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati
dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle
letture festive. Ciclo B, Edizioni Paoline, Torino 1989; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di
Ci, Leumann (Torino) 1996; Biblia, Sapientia, Iași 2013.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu