sâmbătă, 3 februarie 2018

† Duminica a 5-a de peste an (B): Isus este „medicul” nostru [4 februarie 2018]


Isus o vindecă pe soacra lui Petru.
Isus este „medicul” nostru
pr. Isidor Chinez  – Izvoarele [IS] ora 8:00 (4 februarie 2018)



Lecturi: Iob 7,1-4.6-7; 1Corinteni 9,16-19.22-23; Evanghelia Marcu 1,29-39.


 Evanghelia Marcu 1,29-39: În acel timp, ieşind din sinagogă, Isus a intrat în casa lui Simon şi Andrei, împreună cu Iacob şi Ioan. Soacra lui Simon zăcea la pat, având febră, iar ei i-au vorbit îndată despre ea. El s-a apropiat şi a ridicat-o prinzând-o de mână. Atunci febra a lăsat-o şi ea a început să-i slujească. Când s-a înserat, după ce a apus soarele, îi aduceau la el pe toţi bolnavii şi posedaţii de diavol şi toată cetatea era adunată la uşă. El a vindecat pe mulţi care aveau diferite boli şi a scos mulţi diavoli. Pe diavoli nu-i lăsa să vorbească, pentru că îl cunoşteau. Dimineaţa, încă pe întuneric, sculându-se, a ieşit şi s-a dus într-un loc retras şi se ruga. Simon şi cei care erau cu el l-au căutat şi, găsindu-l, i-au spus: „Toţi te caută”. El le-a spus: „Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit!” Şi a mers prin toată Galileea, predicând în sinagogile lor şi scoţând diavoli.



Omilie


Suntem apăsați de tristețe și de decepții ale vieții. Cristos vine la Liturghie să ne vindece de mândriile și demonii noștri. Întâlnindu-l pe Isus în Euharistie, noi putem să dăruim fraților și surorilor noastre ceea ce am experimentat și împărtășit.



Cuvântul lui Dumnezeu din această duminică se deschide cu un dureros geamăt a lui Iob (Iob 7,1-4.6-7): „Oare nu este numai zbucium pentru om viața pe pământ?” (v. 1); „luni zadarnice şi nopţi de chin mi-au fost rânduite!” (v. 3). Această istorisire circula în Israel din timpuri străvechi și descrie destinul omului gata să moară pradă celor mai mari suferințe. Iob este omul simbol al oboselii de a trăi, ce se comportă cu o luptă dură – asemuit cu o muncă forțată, din cauza abuzurilor și a pedepselor datorate autoritarismului necontrolat – și care zboară ca o „suflare” între „nopțile de chin” și de „zbucium”. Vorbește cu o mare amărăciune despre mizeria vieții și despre destinului său personal. „Când mă voi ridica?” (v. 4): este rugăciunea aproape disperată a omului. Totuși, Iob nu se închide în sine însuși, ci continuă să vorbească cu Dumnezeu: „Aminteşte-ţi că zilele mele sunt o suflare” (v. 7). Iob i se adresează lui Dumnezeu fără ca să-l pomenească, considerându-l autorul dramei și responsabilul evenimentelor. Rugăciunea se transformă în tânguială. Sub semnul durerii se înalță la Domnul întrebarea ce pare că este fără răspuns: de ce să sufăr eu? „De ce?” „Până când?” Este plângerea omului bolnav (cf. Ps 38). Nu înseamnă că nu-l frământă aspectul scandalizant al suferinței. Strigătul omenirii – lovită de durere – urcă neîncetat către Dumnezeu. Este una dintre cele mai amare lamentațiuni față de Domnul, considerat ca un inchizitor de neoprit. Iob îl caută pe bâjbâite pe Dumnezeul milostivirii… La întrebarea despre sensul suferinței, Vechiul Testament nu are un răspuns suficient. Acest bolnav grav se recunoaște în acest strigăt! Doar în Evanghelie sunt indicații despre Cristos care se apleacă asupra mizeriei umane pentru a o învinge.




În Scrisoarea către Corintieni (1Cor 9,16-19.22-23), sfântul Paul vorbește despre misiunea pe care Domnul i-o încredințează: să vestească evanghelia tuturor popoarelor, mai ales la păgâni. „Vai mie dacă nu vestesc evanghelia!” (v. 16). Este încredințarea evanghelizării printr-o dispoziție divină și nu ca o inițiativă umană. Îmi vine în minte cuvintele profetului Ieremia: „Am spus: «Nu-mi voi mai aminti de el și nu voi mai vorbi în numele lui». Dar în inima mea era ca un foc aprins, închis în oasele mele: am obosit purtându-l și nu mai pot!” (Ier 20,9). Domnul nu-l slăbește, dar, dimpotrivă, îl face să simtă o putere mai mare, care îl constrânge spre împlinirea voinței sale. Chemat la predicarea mesajului bucuriei și mântuirii, Paul își exercită misiunea cu generozitate făcându-se înțeles și găsind un limbaj adaptat și făcând o breșă [o străpungere] în experiența fiecăruia, căci responsabilitatea răspândirii Evangheliei este încredințată fiecăruia. În vederea misiuni, liber de orice obligaţie omenească, se face slujitorul tuturor, cu scopul de a câştiga pentru mântuire un număr cât mai mare de oameni. Apostolul Paul este „medicul” multor persoane prin vestea Evangheliei.



În evanghelia de astăzi, Marcu (Mc 1,29-39) continuă să descrie ziua petrecută de Isus în Cafarnaum. E sâmbătă. Dimineaţă a fost la sinagogă – spunea evanghelia de duminica trecută – unde a învățat și unde a eliberat un om stăpânit de duh necurat. Ieşit din sinagoga, unde a vorbit cu autoritare, Isus, spre uimirea celor prezenți, se duce în casa lui Petru, împreună cu ucenici săi pe care i-a chemat să fie „pescari de oameni”. Intrând în casă este „imediat” informat despre soacra lui Petru care zăcea la pat cuprinsă de febră. Este „simbolul omenirii chinuite de tot felul de rele”, comentează sfântul Ieronim. Nu era o boală periculoasă. Isus nu intervine, ca în alte ocazii dramatice. Se apropie, şi fără invocaţii, fără formule de exorcizare, prinde bolnava de mână şi o ridică: o vindecă. Seara, după asfinţitul soarelui – când se termina ziua de odihnă – Sabatul – şi evreii puteau să lucreze – au adus la el pe toţi bolnavii din cetate. Tot Cafarnaumul este adunat în faţa ușii. Şi „el a vindecat pe mulţi care aveau diferite boli şi a scos mulţi diavoli” (v. 34).



Evanghelia ne spune că Isus făcea minuni cu numeroasele vindecări și compasiunea lui față de cei bolnavi constituie un semn că Dumnezeu a vizitat poporul său şi că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape. Cristos nu a venit să elimine toate suferinţele şi bolile din lume, ci să ne răscumpere, să-l salveze, să-l vindece de toată absurditatea şi inutilitatea sa pe om, dându-i un sens nou şi o valoare infinită vieții. El nu îşi face iluzie că poate să realizeze o societatea perfectă, în care nu mai există nici boală, nici suferinţă, nici inegalităţi, nici nedreptăţi, dar vrea să ne îndrepte privirea spre viitor, spre împărăţia lui Dumnezeu, în care se intră prin cruce, prin suferinţa răscumpărată de el. Este mâna întinsă a lui Dumnezeu: Isus vindecă bolnavii, izgoneşte duhurile rele, iartă păcatele. El a venit să-l vindece pe om în întregime, cu trup și suflet.

 


Poeta franceză Marie Noël în jurnalul ei secret, se înfăţişează înaintea Domnului, neavând nimic ce să-i ofere decât neputinţele sale, dezgustul de a trăi, remuşcările şi îndoielile sale. În faţa acestui morman de mizerii, Domul îi repetă mereu un singur cuvânt: „Dă-mi-le!” Iar ea: „Doamne, dar tu umbli ca un cerşetor strângând lucruri murdare pe care toată lumea le aruncă? Ce vrei să faci cu ele?” „Împărăţia cerurilor!”, se aude răspunsul Domnului.


Surprinzător este dialogul scurt – primul din evanghelia după Marcu – dintre ucenici şi Isus: „Toţi te caută” (v. 37), îi spun discipolii aşteptându-se ca el să se grăbească să meargă în întâmpinarea mulţimii care deja îl aşteaptă. Iar el le răspunde: „Să mergem în altă parte, prin cetăţile învecinate, ca să predic şi acolo, căci pentru aceasta am venit!” (v. 38). Răspuns surprinzător şi ciudat. El a venit ca să meargă „în altă parte!” Nu a venit pentru o singură mulţime, dar pentru toate mulţimile. Isus nu este un Mesia pentru o parte – un popor – şi nimeni nu poate spune: „e al nostru”. Raportul lui Isus cu mulţimea poate să pară contradictoriu: el caută mulţimea şi, în acelaşi a timp, se separă de ea… El trebuie să ducă mesajul său „peste tot”, tuturor, şi nu este prizonierul nimănui. El a venit să vestească Împărăţia lui Dumnezeu, nu să realizeze proiecte la care oamenii vor să-l supună.

În finalul pericopei Marcu notează că Isus „a mers prin toată Galileea, predicând în sinagogile lor şi scoţând diavoli” (v. 39). Pentru sfântul Marcu, Isus este căutat de toată lumea, este găsit de ucenici, pleacă „în altă parte”, cutreieră toată Galileea predicând evanghelia împărăţiei şi săvârșind minuni…

Eu am nevoie de Isus? Este „medicul” de care are nevoie orice om…



[bibliografia (anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it); Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B,  Edizioni Paoline, Torino 1989; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1996;  Biblia, Sapientia, Iași 2013.


 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu