X TPA (C): Dumnezeul vieţii în fața tragediei morţii (omilie)



Învierea tânărului din Naim

Lectura I - 1Regilor 17,17-24: În zilele acelea, ¹⁷ profetul Ilie locuia în casa unei văduve. Într-o bună zi fiul ei s-a îmbolnăvit. Boala s-a agravat aşa de tare, încât copilul a rămas fără suflare. ¹⁸ Atunci femeia i-a spus lui Ilie: "Ce faci aici, omul lui Dumnezeu? Ai venit la mine ca să-mi aduci aminte de nelegiuirile mele şi să-mi ucizi fiul?" ¹⁹ Ilie i-a răspuns: "Dă-mi-l pe fiul tău!" El l-a luat din braţele ei şi l-a întins pe patul său. ²⁰ Apoi l-a invocat pe Domnul: "Doamne Dumnezeul meu, îi vrei aşa de mult răul acestei văduve la care locuiesc, încât să-l laşi pe fiul ei să moară?" ²¹ Şi s-a întins de trei ori peste copil, invocându-l pe Domnul: "Doamne Dumnezeul meu, te implor, redă-i acestui copil viaţa". ²² Domnul i-a ascultat rugăciunea lui Ilie. Copilul a început din nou să respire, a revenit la viaţă. ²³ Atunci Ilie a luat copilul, l-a adus din încăperea de sus în casă şi l-a înapoiat mamei sale, spunând: "Iată, fiul tău trăieşte!" ²⁴ Femeia i-a spus lui Ilie: "Acum ştiu că eşti omul lui Dumnezeu şi că, într-adevăr, cuvântul Domnului este pe buzele tale".

 

Contextul. În timp ce Ilie este oaspetele unei văduve păgâne, moare copilul femeii. Ea consideră că ceea ce i s-a întâmplat este o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru vinovăţiile sale şi vede în profet instrumentul mâniei divine. Miracolul împlinit de Ilie vrea să arate că Yahwe este Dumnezeul iubirii, care nu se bucură de moartea păcătosului, dar vrea convertirea sa, ca el să trăiască.

 

Reflecţie. Atunci când evenimentele ne sunt favorabile, suntem purtaţi să atribuim fenomenul norocului, sau capacităţilor noastre personale. Când ne sunt contrare, atunci ne întrebăm ce este între noi şi Dumnezeu, şi de ce el ne loveşte cu atâtea nenorociri.

 

Ilie a luat copilul mort şi l-a dus la etajul „superior”, acolo unde a avut loc miracolul învierii sale; numai după aceea a coborât la etajul „pământesc”, pentru a-l restitui mamei disperate.

 

Şi noi avem nevoie ca să locuim la un plan superior, pentru a face o experienţă profundă a lui Dumnezeu; numai la acel nivel vom fi în stare să interpretăm în mod autentic evenimentele favorabile şi adverse ale existenţei noastre, şi să le inserăm pe amândouă în contextul istoriei personale a mântuirii. După aceea vom putea să coborâm din nou, cu idei mai clare, la nivelul pământului, unde ne aşteaptă viaţa de fiecare zi deloc uşoară.

 

Lectura II - Galateni 1,11-19: Fraţilor, ¹¹ voi trebuie să ştiţi că evanghelia pe care o vestesc nu este de origine omenească, ¹² pentru că nu am primit-o şi nici nu am învăţat-o de la vreun om, ci am primit-o printr-o descoperire a lui Isus Cristos. ¹³ Voi aţi auzit, fără îndoială, care a fost purtarea mea de altă dată, în iudaism, cum prigoneam peste măsură Biserica lui Dumnezeu şi făceam prăpăd în ea. ¹⁴ Eu îi întreceam în zelul pentru iudaism pe cei mai mulţi de o vârstă cu mine din neamul meu şi eram însufleţit de o râvnă nespus de mare pentru datinile strămoşeşti. ¹⁵ Dar Dumnezeu mă alesese din sânul mamei mele, mă chemase prin harul său, şi într-o bună zi, ¹⁶ el a găsit de cuviinţă să mi-l descopere pe Fiul său, pentru ca eu să-l vestesc popoarelor păgâne. ¹⁷ Imediat, fără a cere sfatul cuiva, şi chiar fără a urca la Ierusalim, ca să-i întâlnesc pe cei care erau apostoli înainte de mine, am plecat în Arabia, iar de acolo m-am întors la Damasc. ¹⁸ După trei ani am urcat la Ierusalim, ca să fac cunoştinţă cu Petru şi am rămas împreună cu el cincisprezece zile. ¹⁹ Dintre apostoli n-am văzut pe nimeni altul, afară de Iacob, ruda Domnului.

 

Contextul. Faptul că apostolul Paul nu aparţine grupului celor Doisprezece, îi creează probleme deosebite în rândul iudeilor convertiţi, care îi contestă autoritatea de a predica evanghelia. Paul, încă o dată, îşi prezintă scrisorile de acreditare. Ele sunt într-adevăr autentice: l-a văzut în mod personal pe Cel Înviat, şi a primit de la el mandatul apostolic; a confruntat predica sa cu Petru, de la care a obţinut aprobarea eclezială despre autenticitatea vestirii sale.

 

Reflecţie. Astăzi, din fericire, Biblia se află din ce în ce mai mult în mâinile credincioşilor; în felul acesta putem scoate de aici vestea cea bună pe care o avem de predicat nouă înşine şi fraţilor. Însă aceasta, aşa cum ne sugerează Paul, nu este de ajuns. Înainte de toate, trebuie să facem experienţa lui Cristos înviat, pentru a fi în stare să oferim un mesaj viu, cald, de primă mână. În al doilea rând, este datoria noastră de a aprofunda şi a actualiza contextul biblic, în lumina tradiţiei ecleziale şi a magisteriului Bisericii. În practică, pentru a nu cădea în pericol, chiar şi fără voie, de a predica nişte convingeri de ale noastre în locul celor ale Bisericii, în afara lecturii textului scripturistic, să ne folosim şi de comentariile acelor oameni competenţi şi solizi în credinţa Bisericii.

 

Evanghelia - Luca 7,11-17: În acel timp, ¹¹ Isus se îndrepta spre o cetate numită Naim. Împreună cu el mergeau ucenicii şi o mare mulţime de oameni. ¹² Când s-a apropiat de poarta cetăţii, iată că era dus la mormânt un mort, fiul unic al unei mame, şi ea era văduvă şi multă lume din cetate o însoţea. ¹³ Văzând-o, Domnului i s-a făcut milă de ea şi i-a zis: "Nu plânge!" ¹⁴ Apoi s-a apropiat şi a atins năsălia. Cei care o duceau s-au oprit. Isus i-a zis: "Tinere, îţi poruncesc, scoală-te!" ¹⁵ Atunci mortul s-a ridicat şi a început să vorbească, iar Isus l-a dat mamei sale. ¹⁶ Toţi au fost cuprinşi de teamă şi ¹⁷ au început să-l preamărească pe Dumnezeu, zicând: "Un mare profet s-a ridicat între noi şi Dumnezeu a vizitat poporul său". Vestea acestui fapt s-a răspândit în toată Iudeea şi în ţinuturile învecinate. 

 

Contextul. Israel interpreta era mesianică drept timpul în care trimisul lui Yahwe avea să cheme din nou la viaţă poporul, mort din cauza neascultării sale faţă de alianţa divină, şi să-i dea din nou măreţia din vechime. Tocmai de aceea aştepta, înaintea venirii lui Mesia, reîntoarcerea lui Ilie, profetul prin care Yahwe avea să învie morţii. Isus este adevăratul Ilie, Mesia infinit superior profetului din Vechiul Testament. De fapt, el învie morţii în numele său; comunică viaţa veşnică tuturor celor care cred în el şi acceptă şi pun în practică cuvântul său.

Reflecţie. Toate minunile săvârşite de Cristos sunt semne ale divinităţii sale; minunile de înviere, însă, oferă un mesaj special. Isus, dacă este cu adevărat fiul lui Yahwe, Dumnezeul vieţii, nu poate să rămână indiferent în faţa tragediei morţii. El, de fapt, simte compasiune faţă de văduvă, şi-i redă fiul.


Şi pentru noi moartea va fi momentul adevărului. Eliberaţi de orice condiţionare umană, ne vom afla pentru prima dată liberi în faţa lui Cristos, şi îl vom vedea plin de iubire faţă de noi. Domnul ne va întreba dacă suntem dispuşi să ne lăsăm înviaţi de el pentru viaţa veşnică; dacă îi vom permite, el cu bucurie o va face, şi ne va reda vii pentru totdeauna în braţele pline de iubire ale Mariei, mama noastră. Însă nu trebuie să ne limităm să aşteptăm pasiv acel moment hotărâtor; este datoria noastră să ne străduim în fiecare zi să fim disponibili lui Cristos în lucrurile mici, pentru a fi capabili să pronunţăm marele da cu ocazia judecăţii particulare. (Nardo Masetti, Guidati dalla parola, Edizioni Messaggero Padova 1996; trad. pr. Isidor Chinez).