1. Privire istorică
Aceasta este un moment central în
istoria spiritualității Inimi lui Isus, nu momentul originii. E momentul
”relansării” devoțiunii. Deci este presupusă existența unei forme de spiritualitate
de acest tip anterioară secolului al XVII-lea. Nu este așadar opera sfintei
Margareta Maria Alacoque.
Necunoscută în primele zece
veacuri ale Bisericii, devoțiunea Inimii lui Isus s-a născut în ambientul
spiritualității cristocentrice și al misticii, ambient creat în jurul ordinului
benedictin și cel franciscan. Devoțiunea față de umanitatea lui Cristos
promovată mai ales de sfântul Anselm și de sfântul Bernard, a favorizat
meditația asupra misterelor creștine și cultul patimii, cultul celor cinci
răni, cultul sfintei coaste. Spre jumătatea secolului al XII-lea, mai ales la
ucenicii sfântului Bernard, a început să se ivească ideea simbolismului inimii.
Câteva texte indicau Inima deschisă a lui Isus ca refugiu al sufletelor,
tezaurul bogățiilor divine, simbolul expresiv al iubirii care cere iubire.
O primă referință explicită la
devoțiunea Sfintei Inimi apare în Vitis
mystica a sfântului Bonaventura, care poate fi considerat unul dintre
primii evlavioși ai Sfintei Inimi[1].
Mai târziu, sfânta Matilda (+
1298) și sfânta Gertuda (+ 1302), călugărițe benedictine la Helfta, îmbogățesc
devoțiunea față de umanitatea lui Cristos, în special față de Inima sa, cu
exerciții și practici noi.
La sfârșitul secolului al
XIII-lea, însă, devoțiunea față de Inima Preasfântă se organizează diferit de
cea a patimii, iar simbolul crucifixului a fost înlocuit cu iconografia Inimii
lui Cristos văzută în pieptul deschis. La această schimbare au contribuit mult
călugărul cartezian din Köln, Ioan cel Drept von Landsberg (+ 1539) și abatele benedictin
din Liessies, Louis de Bleis (+ 1566).
În secolul al XVII-lea, iezuiții
au muncit mult la răspândirea acestei devoțiuni purtând-o chiar și în misiuni.
Sfântul Ioan Eudes (1601-1680), din școala lui Bèrulle, reușește la 20
octombrie 1672 să obțină aprobarea de la arhiepiscopul de Rouen și de la mulți
alți episcopi francezi pentru primul oficiu cu misă și litanie proprie.
Sfânta Margareta Maria Alacoque
(1648-1690) este persoana aleasă de Cristos Domnul care în patru apariții speciale
(dintre care cel mai importantă avut loc în octava sărbătorii Trupul Domnului
din 1675) îi descoperi această devoțiune cerând să fie instituită o sărbătoare
specială în cinstea Inimii sale, cu caracter de reparare.
Nouă zeci de ani mai târziu,
devoțiunea primi prima recunoaștere oficială sub formă de privilegiu și în
manieră limitată, când la 6 februarie 1765 Papa Clemente al XIII-lea aprobă
episcopilor din Polonia și confraternității romane celebrarea sărbătorii Inimii
lui Isus.
Însă obstacole din calea
”relansării” devoțiunii au fost destul de mari. Din partea catolică existau
preocupări pentru noutatea, separării inimii de persoană, pentru inexactitățile
care se întâlneau în expunere. Din partea jansenistă s-a încercat încadrarea luptei
împotriva cultului Inimii lui Isus în aceea împotriva iezuiților și a Sfântului
Scaun. În Italia, cel mai îndârjit opozant a fost Scipione Ricci, episcop de
Pistoia și Prato, care a răspândit scrierile janseniștilor străini, a oprit
celebrarea sărbătorii și a suprimat confraternitățile.
Revoluția franceză a încercat să
scoată din conștiința religioasă orice formă de credință și de a șterge numele
Inimii Preasfinte. Imaginea Inimii lui Isus era considerată un semn de
rebeliune și de reacțiune.
Cu toate că obstacolele au
continuat și din punctul de vedere doctrinal, în acest timp cultul Sfintei
Inimi a intrat în teologia catolică și, începând cu Școala Romană în secolul al
XIX-lea (cu G. Perrone), a primit o tratare specifică în De Verbo incarnato.
În a doua jumătate a secolului al
XIX-lea apar noi mișcări și noi forme specializate de devoțiune față de Inima
lui Isus, ca: regalitatea Inimii lui Isus și cultul Inimii sale euharistice.
Sub Pius al IX-lea, această sărbătoare, o dată cu decretul Congregației
Riturilor din 23 august 1856 a fost extinsă la toată Biserica, iar devoțiunea
Inimii lui Isus a intrat în mod definitiv în cultul public și universal al
Bisericii. Printre ultimele și cele mai semnificative documente pontificale pot
fi amintite enciclicile: Annum Sanctum a
lui Leon al XIII-lea (25.05.1899), despre consacrarea neamului omenesc Inimii
Preasfinte și Miserentissimus Redemptor
a lui Pius al XI-lea (08.05.1928), despre datoria universală de reparare. Pius
al XII-lea, în 1956, primul centenar al extinderii sărbătorii Inimii lui Isus
la Biserica universală, a scris enciclica Haurietis
aquas, care este o tratare completă a doctrinei referitoare la cultul
Inimii lui Isus: a aprofundat aici izvoarele dogmatice ale Scripturii, ale
doctrinei Sfinților Părinți, ale Liturgiei Bisericii, ale documentelor magisterului;
a făcut distincție între valoarea acestor izvoare și aceea a diferitelor
revelații private; a înnoit forma și conținutul devoțiunii[2]. (Isidor Chinez, Spiritualitatea Inimii lui Isus, anul VI, 30.05.1983).
[2]
Cfr. SANNA I., ”Sacro Cuore di Gesj” în Nuovo dizionario di spiritualitB, Editura
Paoline, Roma 1979, p. 1344-1345.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu