vineri, 7 iunie 2013

Spiritualitatea Inimii lui Isus (2)



 
 
1. Privire istorică
 
Aceasta este un moment central în istoria spiritualității Inimi lui Isus, nu momentul originii. E momentul ”relansării” devoțiunii. Deci este presupusă existența unei forme de spiritualitate de acest tip anterioară secolului al XVII-lea. Nu este așadar opera sfintei Margareta Maria Alacoque.
 
Necunoscută în primele zece veacuri ale Bisericii, devoțiunea Inimii lui Isus s-a născut în ambientul spiritualității cristocentrice și al misticii, ambient creat în jurul ordinului benedictin și cel franciscan. Devoțiunea față de umanitatea lui Cristos promovată mai ales de sfântul Anselm și de sfântul Bernard, a favorizat meditația asupra misterelor creștine și cultul patimii, cultul celor cinci răni, cultul sfintei coaste. Spre jumătatea secolului al XII-lea, mai ales la ucenicii sfântului Bernard, a început să se ivească ideea simbolismului inimii. Câteva texte indicau Inima deschisă a lui Isus ca refugiu al sufletelor, tezaurul bogățiilor divine, simbolul expresiv al iubirii care cere iubire.
 
O primă referință explicită la devoțiunea Sfintei Inimi apare în Vitis mystica a sfântului Bonaventura, care poate fi considerat unul dintre primii evlavioși ai Sfintei Inimi[1].
 
Mai târziu, sfânta Matilda (+ 1298) și sfânta Gertuda (+ 1302), călugărițe benedictine la Helfta, îmbogățesc devoțiunea față de umanitatea lui Cristos, în special față de Inima sa, cu exerciții și practici noi.


 
La sfârșitul secolului al XIII-lea, însă, devoțiunea față de Inima Preasfântă se organizează diferit de cea a patimii, iar simbolul crucifixului a fost înlocuit cu iconografia Inimii lui Cristos văzută în pieptul deschis. La această schimbare au contribuit mult călugărul cartezian din Köln, Ioan cel Drept von Landsberg (+ 1539) și abatele benedictin din Liessies, Louis de Bleis (+ 1566).
 
În secolul al XVII-lea, iezuiții au muncit mult la răspândirea acestei devoțiuni purtând-o chiar și în misiuni. Sfântul Ioan Eudes (1601-1680), din școala lui Bèrulle, reușește la 20 octombrie 1672 să obțină aprobarea de la arhiepiscopul de Rouen și de la mulți alți episcopi francezi pentru primul oficiu cu misă și litanie proprie.
 
Sfânta Margareta Maria Alacoque (1648-1690) este persoana aleasă de Cristos Domnul care în patru apariții speciale (dintre care cel mai importantă avut loc în octava sărbătorii Trupul Domnului din 1675) îi descoperi această devoțiune cerând să fie instituită o sărbătoare specială în cinstea Inimii sale, cu caracter de reparare.
 
Nouă zeci de ani mai târziu, devoțiunea primi prima recunoaștere oficială sub formă de privilegiu și în manieră limitată, când la 6 februarie 1765 Papa Clemente al XIII-lea aprobă episcopilor din Polonia și confraternității romane celebrarea sărbătorii Inimii lui Isus.
 
Însă obstacole din calea ”relansării” devoțiunii au fost destul de mari. Din partea catolică existau preocupări pentru noutatea, separării inimii de persoană, pentru inexactitățile care se întâlneau în expunere. Din partea jansenistă s-a încercat încadrarea luptei împotriva cultului Inimii lui Isus în aceea împotriva iezuiților și a Sfântului Scaun. În Italia, cel mai îndârjit opozant a fost Scipione Ricci, episcop de Pistoia și Prato, care a răspândit scrierile janseniștilor străini, a oprit celebrarea sărbătorii și a suprimat confraternitățile.
 
Revoluția franceză a încercat să scoată din conștiința religioasă orice formă de credință și de a șterge numele Inimii Preasfinte. Imaginea Inimii lui Isus era considerată un semn de rebeliune și de reacțiune.
 
Cu toate că obstacolele au continuat și din punctul de vedere doctrinal, în acest timp cultul Sfintei Inimi a intrat în teologia catolică și, începând cu Școala Romană în secolul al XIX-lea (cu G. Perrone), a primit o tratare specifică în De Verbo incarnato.
 
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea apar noi mișcări și noi forme specializate de devoțiune față de Inima lui Isus, ca: regalitatea Inimii lui Isus și cultul Inimii sale euharistice. Sub Pius al IX-lea, această sărbătoare, o dată cu decretul Congregației Riturilor din 23 august 1856 a fost extinsă la toată Biserica, iar devoțiunea Inimii lui Isus a intrat în mod definitiv în cultul public și universal al Bisericii. Printre ultimele și cele mai semnificative documente pontificale pot fi amintite enciclicile: Annum Sanctum a lui Leon al XIII-lea (25.05.1899), despre consacrarea neamului omenesc Inimii Preasfinte și Miserentissimus Redemptor a lui Pius al XI-lea (08.05.1928), despre datoria universală de reparare. Pius al XII-lea, în 1956, primul centenar al extinderii sărbătorii Inimii lui Isus la Biserica universală, a scris enciclica Haurietis aquas, care este o tratare completă a doctrinei referitoare la cultul Inimii lui Isus: a aprofundat aici izvoarele dogmatice ale Scripturii, ale doctrinei Sfinților Părinți, ale Liturgiei Bisericii, ale documentelor magisterului; a făcut distincție între valoarea acestor izvoare și aceea a diferitelor revelații private; a înnoit forma și conținutul devoțiunii[2]. (Isidor Chinez, Spiritualitatea Inimii lui Isus, anul VI, 30.05.1983).





[1]BONAVERTURA, Opera omnia, AD Claras Aguas 1898, VIII, LII ss.


[2] Cfr. SANNA I., ”Sacro Cuore di Gesj” în Nuovo dizionario di spiritualitB, Editura Paoline, Roma 1979, p. 1344-1345.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu