31 decembrie - Sărbătoarea timpului (omilie)

Salvator Mundi
[Isus Cristos, Salvatorul Lumii]
de Francesco de Mura

Evanghelia - Ioan 1,1-18: ¹ La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu. ² Acesta era la început la Dumnezeu. ³ Toate lucrurile au fost create prin el şi nimic din ce a fost creat nu a fost creat fără el. ⁴ În el era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. ⁵ Lumina luminează în întuneric şi întunericul n-a cuprins-o. ⁶ A fost un om trimis de Dumnezeu şi numele lui era Ioan. ⁷ El a venit ca martor, ca să dea mărturie despre lumină, pentru ca toţi să creadă prin el. ⁸ Nu era el lumina, ci el a venit ca să dea mărturie despre lumină. ⁹ Cuvântul era adevărata lumină care luminează pe tot omul care vine în lume. ¹⁰ El era în lume, şi lumea a fost creată prin el, dar lumea nu l-a cunoscut. ¹¹ A venit la ai săi şi ai săi nu l-au primit. ¹² Dar tuturor celor care l-au primit, celor care cred în numele lui, le-a dat putere să devină copii ai lui Dumnezeu, ¹³ copii născuţi nu din sânge, nici din dorinţă trupească, nici din voinţă omenească, dar născuţi din Dumnezeu. ¹⁴ Şi Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi, şi noi am văzut slava lui, slava unicului născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr. ¹⁵ Ioan a dat mărturie despre el, atunci când a strigat: "Iată-l pe acela despre care am spus: «Cel care vine după mine este mai presus decât mine pentru că el era mai înainte de a fi eu»". ¹⁶ Noi toţi am primit din plinătatea lui har peste har. ¹⁷ Căci prin Moise ni s-a dat Legea, iar harul şi adevărul au venit prin Isus Cristos. ¹⁸ Pe Dumnezeu nimeni nu l-a văzut vreodată, dar unicul său Fiu, care este spre sânul Tatălui, el l-a făcut cunoscut.

 

Omilie

 

 

Ultima zi din an. Liturgia ne salută cu însăşi cuvintele primei lecturi din apostolul Ioan. Ceasul din urmă este dramatic, pentru că este timpul lui Anticrist, adică a opunerii directe faţă de Domnul. Anticristul îi seamănă lui Cristos dar invers: „au ieşit din mijlocul nostru, dar nu erau dintre ai noştri”. Evanghelia ne mângâie reluând vestirea Cuvântului lui Dumnezeu care vine să locuiască între oameni.

 

Evanghelia face să răsune în ultima zi a anului marele imn al lui Ioan, care proclamă Cuvântul lui Dumnezeu creator al lucrurilor şi al timpului, venit să locuiască între oameni. „O clipă de timp, dar timpul a fost făcut din acel moment”, ne aminteşte marele poet Eliot. Timpul nu este gol, nu se consumă în nesemnificaţia zilelor care nu conţin nimic şi nu poartă nicăieri, dar trăieşte în plinătatea prezenţei Domnului. Viaţa nu dobândeşte semnificaţie de la construcţiile noastre, dar de la noutatea cortului prezenţei lui Dumnezeu fixat între casele noastre.

 

Recunoaşterea acestei prezenţe nu este plină de pace. Cu venirea Cuvântului lui Dumnezeu este descoperită drama timpului. Timpul trebuie să fie răscumpărat: nu numai de golul său, dar de răul care îl locuieşte. Atunci când omul se ridică deasupra lui Dumnezeu şi împotriva lui Dumnezeu şi avansează pretenţia de a se construi singur, ca şi cum el ar fi Dumnezeu, atunci înlocuieşte propria sa imagine cu aceea a Fiului lui Dumnezeu venit în trup: această prezumpție este masca lui Cristos; acesta este Anticristul.

 

Timpul aşadar suferă lupta pentru recunoaşterea şi afirmarea lui Cristos: „A venit la ai săi, dar ai săi nu l-au primit”. Acesta este nucleul şi esenţa credinţei creştine. Destinul omului şi fericirea sa se joacă în primirea sau în refuzarea lui Cristos, venit în trup omenesc. De fapt, numai din plinătatea Fiului lui Dumnezeu întrupat, omul primeşte har peste har, şi îi este oferit adevărul fiinţei sale. Devenind moştenitori şi familiari ai lui Isus realizăm viaţa noastră şi înaintăm în împlinirea vocaţiei noastre. Zilele, săptămânile, lunile, anii, ne sunt daţi pentru ca gloria lui Cristos să se arate şi să crească în lume, iar ochii oricărui om, recunoscându-l pe Domnul, să vadă mântuirea sa.

 

Vino, Doamne Isuse. În ceasul cel din urmă, în fiecare ceas, în fiecare zi. Vino să mântuieşti timpul nostru, timpul lumii, umplându-l cu prezenţa ta. Te Deum laudamus, pentru tot ce ne-ai oferit.

 

În sărbătoarea ultimei zile să nu lipsească mulţumirea noastră faţă de Domnul pentru darul prezenţei sale în timpul vieţii noastre, pentru că El a venit să locuiască în mijlocul nostru. Aceasta este sărbătoarea timpului, aceasta este sărbătoarea noastră! (don Angelo Busetto [31.12.2007]; trad. pr. Isidor Chinez).

Nu importă dacă...

Sfânta Familie (1717-1719) - de Jean-Antoine Watteau

 

Nu importă dacă ne lipsesc banii:

– Avem o comoară în ceruri.

Nu importă dacă suntem bolnavi:

– Vom fi vindecați.

Nu importă dacă există în lume violență:

– Se va face dreptate.

Nu importă dacă nu avem de lucru:

– Vom merge în via Tatălui.

Nu importă dacă suntem trădați:

– Vom găsi mângâiere.

Nu importă că suntem străini:

– Vom merge în casa Domnului.

Nu importă că nu avem fii:
– Îi putem iubi pe ai celorlalți.

Nu importă dacă pământul se cutremură:
– Stânca noastră este Domnul.

Nu importă dacă există războaie:

– Noi luptăm pentru pace.

Nu importă dacă trupul moare:

– Sufletul trăiește.

(Angelo de Simone, Sperare, San Paolo Edizioni 1984;

trad. pr. Isidor Chinez).

Christmas around the world (2005) - de Andre Rieu

† Sfânta Familie (A): Ia copilul și pe mama lui și fugi în Egipt (omilie)

Fuga în Egipt - de Rose Datoc Dall

Evanghelia - Matei 2,13-15.19-23: ¹³ După ce au plecat ei, iată că îngerul Domnului i-a apărut în vis lui Iosif, zicând: „Sculându-te, ia copilul și pe mama lui, fugi în Egipt și stai acolo până când îți voi spune, pentru că Irod are de gând să caute copilul ca să-l ucidă”. ¹⁴ Sculându-se, [Iosif] a luat copilul și pe mama lui, în timpul nopții, și a plecat în Egipt. ¹⁵ A rămas acolo până la moartea lui Irod, ca să se împlinească ceea ce a fost spus de Domnul prin profetul care zice: Din Egipt l-am chemat pe fiul meu. ¹⁹ După ce a murit Irod, iată că îngerul Domnului i s-a arătat în vis lui Iosif, în Egipt, ²⁰ și i-a spus: „Sculându-te, ia copilul și pe mama lui și mergi în țara lui Israel, pentru că au murit cei care căutau [să ia] viața copilului”. ²¹ Sculându-se, [Iosif] a luat copilul și pe mama lui și a intrat în țara lui Israel. ²² Auzind că Arhelau domnea în Iudeea în locul tatălui său, Irod, s-a temut să meargă acolo. Fiindu-i revelat în vis, s-a dus în părțile Galileii ²³ și a venit să locuiască în cetatea numită Nazaret, ca să se împlinească ceea ce a fost spus prin profeți: „Se va chema Nazarinean”.

 

Omilie

 

Evanghelia ne arată o familie unită și solidară în jurul copilului pe care trebuie să-l protejeze. Ei dorm la Betleem. Dar la Ierusalim, Irod nu doarme. Cercetează cum să facă să ucidă pe copilul nou născut. Evanghelia lui sfântul Matei ne prezintă familia din Nazaret pe calea dureroasă a exilului. Iosif, Maria şi Isus trăiesc condiţia dramatică a refugiaţilor. Parcurg un drum care, într-un anumit sens, anticipă pe cel al Calvarului. Aşteptarea devine fără sfârșit. Timpul trece mult mai încet. Noaptea pare că nu se mai sfârşeşte.

Nu ştiu care sunt gândurile fiecăruia în faţa imaginii sfântului Iosif aşa cum este prezentată în Evanghelia de astăzi: „Sculându-te, ia copilul şi pe mama lui, fugi în Egipt şi stai acolo până când îți voi spune, pentru că Irod are de gând să caute copilul ca să-l ucidă!” Iar Iosif porneşte şi merge în Egipt împreună cu Maria şi copilul Isus. Toate acestea fără să spună nici o vorbă.

Astăzi este din nou Crăciunul, și se va întoarce mereu pentru că nimeni să nu fie surprins de uitare. Îngerul, așa cum a făcut-o cu Iosif, și nouă ne spune: „Sculându-te, ia copilul şi pe mama lui”. Da, trebuie să luăm copilul cu noi, în inima noastră, în viața noastră, în gândurile noastre. Crăciunul este purtarea copilului. Nu e un îndemn moral, cum ar spune: de Crăciun toți suntem mai buni. Crăciunul pune o întrebare de viață și de moarte. De fapt cine ar ucide un copil. Evanghelia vorbește de Irod. Am putea spune că Irod nu s-a sfârșit; strategia răului continuă să lucreze în lume, nu sfârșește a face victime slabe și inocente. Câți copii sunt mutilați din cauza luptelor! Și câte sunt victime ale diferitelor forme de violență! Amenințările cu moartea nu se limitează doar la pasajul evanghelic de uciderea copiilor nevinovați, Irozi acestei lumi continuă să creeze haos. Pentru aceasta evanghelia Nașterii continuă cu forță să ne spună: „Sculându-te, ia copilul şi pe mama lui”. Isus este încă amenințat; amenințat în viața celor mai slabi. Uneori este amenințat chiar în inima noastră. Este ușor a-l exclude din inimă, a-l obliga să plece din preocupările noastre. Este ușor să uităm despre acest copil. Totuși în el este toată salvarea noastră.

Astăzi liturgia ne prezintă Sfânta Familie de la Nazaret pentru a aminti că copii au nevoie de familie pentru a fi salvați. Să ne gândim la copiii familiilor noastre… Fără o familie nu se poate dezvolta nici cu sănătatea trupului nici a inimii. Se poate spune că familia nu e suficientă, mai ales când lipsește iubirea. Ei bine, Crăciunul vine să ne spună tuturor, la toate familie, să primim pe Isus, adică să primim iubirea. Trebuie să luăm cu noi copilul, să-l luăm în inima noastră, în viața noastră, în gândurile noastre. Liturgia din duminica de astăzi vrea să contemplăm pe Maria și Iosif cu Isus. Este familia de la Nazaret. Evanghelia lui Matei se spune că familia este necesară și pentru Isus; chiar și el a avut nevoie de o familie.

Dar, în același timp, trebuie spus că Maria și Iosif au nevoie de Isus. Fără el această familie nu ar fi început. Isus este singura bogăție a familiei de la Nazaret, este singura rațiunea a vieții Mariei și a lui Iosif. Părinții sunt chemați să imite ascultarea lui Maria și Iosif a cuvântului îngerului, adică a Cuvântului lui Dumnezeu, ca să fie tați și mame după evanghelie. Iosif a ascultat vocea de sus și ne invită să facem la fel. Sunt persoane unite în adversități și prompte de a se lăsa dirijate de providența divină.

Să luăm pe Isus cu noi și vom fi mântuiți. Să luăm pe Isus cu noi și vom putea trăi împreună cu alții. Să ascultăm cuvântul îngerului, adică evanghelia, și vom parcurge căile vieții, vom evita pericolele, și vom găsi Egiptul nostrul, refugiul nostrul, chiar dacă costă dureri și sacrificii.

Exemplul: Un negustor credincios, în fiecare an de sărbătoarea Crăciunului dădea o masă bună unui copil, unei femei şi unui bărbat. Toţi trei fiind săraci. Prin aceasta voia să cinstească Sfânta Familie. În ceasul morţii i-au apărut trei: pruncul Isus, Maria şi Iosif, zicându-i: „Pentru că ne-ai dat de mâncare în sărbătoarea Crăciunului, de acum încolo vei fi oaspetele nostru în paradis”. Acest fapt îl amintea deseori sfântul Vincenţiu Ferrer în predica sa de Crăciun.

 

(Isidor Chinez, Predici – compilație [2013]).

Sfinții Prunci Nevinovați, martiri

Biserica cinsteşte ca martiri acest cor de copii ("infantes" sau "innocentes"), victime inconştiente ale suspiciosului şi sângerosului rege Irod, smulşi din braţele materne la vârsta ceea mai fragedă pentru a scrie cu sângele lor prima pagină din catalogul de aur al martirilor creştini şi a merita slava veşnică după promisiunea lui Isus: "Acela care-şi va pierde viaţa pentru mine o va afla". Pentru ei liturgia repetă astăzi cuvintele poetului Prudenţiu: "Vă salut, flori ai martirilor, care în zorii dimineţii aţi fost smulse de persecutorul lui Isus, precum o furtună dezlănţuită retează trandafirii abia înfloriţi. Voi aţi fost primele victime, gingaşa turmă jertfită şi pe acelaşi altar aţi primit ramura de palmier şi coroana".

Episodul este povestit numai de evanghelistul Matei, care se adresa în primul rând cititorilor evrei şi de aceea intenţiona să demonstreze mesianitatea lui Isus, în care s-au adeverit vechile profeţii: "Atunci Irod, văzând că a fost înşelat de magi, s-a înfuriat şi a trimis să fie ucişi, în Betleem şi în toate împrejurimile sale, toţi copiii de la doi ani în jos, după timpul pe care îl aflase de la magi. Atunci s-a împlinit ceea ce a fost spus prin profetul Ieremia: Un ţipăt s-a auzit în Rama. Plângere şi tânguire mare. Rahela îşi plânge copiii şi nu vrea să fie mângâiată, pentru că nu mai sunt".

Originea acestei sărbători este foarte veche. Apare deja în calendarul cartaginez din secolul al IV-lea şi o sută de ani mai târziu la Roma în Sacramentarul Leonian. Astăzi, prin noua reformă liturgică, celebrarea are un caracter de bucurie şi nu de jale cum era la început şi deci în sintonie cu simpaticele obiceiuri medievale care celebrau cu această ocazie sărbătoarea "copiilor" din cor şi a celor aflaţi în slujba altarului. Printre curioasele manifestări o amintim pe aceea de a-i face pe canonici să coboare din strane la cântarea versetului "Deposuit potentes de sede et exaltavit humiles".

Din acest moment copiii, purtând insemnele canonicilor, dirijau tot oficiul zilei. Noua liturgie, deşi nevoind să accentuieze caracterul folcloric pe care această zi l-a avut în decursul istoriei, a voit să menţină această celebrare, ridicată la gradul de sărbătoare de sfântul Pius al V-lea, foarte aproape de solemnitatea Crăciunului, aşezându-le pe victimele nevinovate printre "comites Christi", pentru a înconjura ieslea Pruncului Isus cu ceata graţioasă a micilor copii, îmbrăcaţi în hainele nevinovăţiei, mică avangardă a armatei martirilor care vor mărturisi cu sângele apartenenţa lor la Cristos. (Sgarbossa M., Giovannini L., Sfântul zilei, Edizioni Paoline, 1978; trad. pr. I. Agiurgioaei; sursa: http://www.ercis.ro/).

Oh, Tannenbaum, Oh, du fröhliche (2001) - Nana Mouskouri

Sfântul Ioan, apostol și evanghelist (omilie)

 

Mormântul gol – Ioan 20,1-8:  ¹ În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineață, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt și a văzut că piatra fusese luată de la mormânt. ² Atunci, a alergat și a venit la Simon Petru și la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, și le-a spus: „L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde l-au pus”. ³ A ieșit atunci Petru și celălalt discipol și au venit la mormânt. ⁴ Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru și a ajuns primul la mormânt. ⁵ Aplecându-se, a văzut giulgiurile așezate, dar nu a intrat. ⁶ Atunci a venit și Simon Petru, care îl urma, și a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile așezate, ⁷ dar ștergarul, care fusese pe capul lui, nu era așezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. ⁸ Atunci a intrat și celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut și a crezut.

Omilie

 

Sfântul Ioan evanghelistul, Ioan misticul, ucenicul pe care îl iubea Isus, vulturul care a zburat mai sus decât toţi pentru a pătrunde misterul: el este cel pe care îl celebrăm astăzi şi lui ne încredinţăm ca să înţelegem misterul Crăciunului, el este cel care a reuşit – mai mult decât toţi – să vadă în adânc, adică ceea ce alţii nu au reuşit să vadă. De aceea, la puţine zile după magica noapte a Crăciunului când ne-am aştepta la îngeri care cântă şi la fulgi de zăpadă, în mod neaşteptat şi răvăşitor citim evanghelia învierii, după Ioan, despre obositoarea alergare la mormântul găsit gol, despre întrebarea care se ivea în inima ucenicului pe care îl iubea Isus, care vede giulgiurile puse joc şi crede.

 

Pentru a înţelege în sens profund Crăciunul avem nevoie de Paşte: celebrăm cu solemnitate acel copil pentru că deja îl recunoaştem răstignit şi înviat, sărbătorim mântuirea noastră nu din cauza emoţiei provocate de înduioşarea vederii sărăciei acelui copil, dar pentru că suntem mişcaţi de vestea unui Dumnezeu care – din iubire – devine om şi – tot din iubire – moare pentru fiecare dintre noi. Sărbătoarea pe care o celebrăm ne aminteşte aspectul tragic al Crăciunului, profunda sa valenţă teologică, anesteziată de cele mai multe ori de Crăciunul consumistic. Biserica Ortodoxă a explicat acest adevăr printr-o icoană mult diferită de imaginile noastre tradiţionale ale Crăciunului: în centrul picturii Maria meditează liniştită, fără chiar să-l privească pe pruncul nou-născut care, credeţi-mă, nu este pus într-o iesle, dar stă întins într-un mormânt. Un semn puternic, aproape macabru, ca să ne amintească faptul că acel copil este deja răstignitul, semnul de contradicţie pentru popoare. Dumnezeu vine la ai săi, ne spune sfântul Ioan, dar ai săi nu l-au ascultat; lumina vine, dar întunericul nu o ascultă. Iar eu, de ce parte mă aflu?

Sfântul Ștefan, protomartir (omilie)

Sfântul Ștefan (1560) - de Giorgio Vasari




Matei 10,17-22: În acel timp, Isus i-a trimis pe cei doisprezece, poruncindu-le: ¹⁷ Fiți atenți la oameni, pentru că vă vor da pe [mâna] sinedriilor și vă vor biciui în sinagogile lor. ¹⁸ Și veți fi duși, din cauza mea, înaintea guvernanților și a regilor, ca mărturie înaintea lor și a păgânilor. ¹⁹ Când veți fi dați pe [mâna] lor, nu vă preocupați cum sau ce veți vorbi, căci vi se va da în ceasul acela ce să vorbiți, ²⁰ pentru că nu sunteți voi cei care vorbiți, ci Duhul Tatălui vostru este cel care vorbește în voi. ²¹ Frate pe frate va da la moarte și tată pe fiu. Copiii se vor ridica împotriva părinților și-i vor ucide. ²² Și veți fi urâți de toți din cauza numelui meu. Însă, cine va rămâne statornic până la sfârșit, acela va fi mântuit.

Omilie

 

Ieri am sărbătorit Crăciunul, adică naşterea Domnului. Astăzi sărbătorim un alt Crăciun, o altă naştere, naşterea pentru cer a unui om: este Ştefan. Ieri Dumnezeu s-a născut pentru pământ, azi un om s-a născut pentru cer. Este vorba despre Ştefan, cel dintâi creştin care a sigilat cu sângele său propriu credinţa în Cristos, de aceea, a rămas înscris în calendar cu numele de protomartir - primul martir al Bisericii.

 

Evanghelia uneori este tulburătoare. Ieri transmitea sentimente de bucurie și de felicitare pentru nașterea copilului Isus: „Păstorii s-au întors, glorificându-l și lăudându-l pe Dumnezeu pentru tot ce au auzit și au văzut, după cum le-a fost spus” (Lc 2,20). Astăzi avertizează asupra pericolelor: „Fiți atenți la oameni, pentru că vă vor da pe [mâna] sinedriilor și vă vor biciui în sinagogile lor” (Mt 10,17). Pentru că aceia care vor fi martori trebuie să fie curajoși ca Ștefan în momentul proclamării morții și învierii lui Cristos.

 

Privind astăzi la martiriul sfântului Ştefan trebuie să înţelegem ce anume poate presupune în realitate urmarea consecventă a lui Isus Cristos, ce anume înseamnă a crede în dumnezeirea copilului din ieslea Betleemului. Pe drept cuvânt au spus primii creştini că martirii reprezintă sămânţa Bisericii. Martiri înseamnă „mărturisitor”.

 

În primele timpuri ale Bisericii, când un creştin era ucis pentru credinţă, comunitatea creştină din care provenea martirul scria aşa-numita passio, un raport, o dare de seamă, o descriere amănunţită a martiriului, a modului în care martirul a fost torturat şi omorât. Această passio era citită în fiecare an la Liturghie, în sărbătoarea martirului, şi era trimisă şi altor comunităţi creştine, pentru a fi citită în biserică. De pildă, când, către anul 150, a fost ars pe rug sfântul Policarp, episcop de Smirna – astăzi Izmir, în Turcia – în passio pe care au scris-o creştinii din această comunitate, ni se descrie cum s-au petrecut lucrurile. Este redată emoţionanta rugăciune pe care a rostit-o sfântul episcop, aşezat în genunchi, înainte de a fi urcat pe rug; creştinii prezenţi, după ce trupul a fost ars, au adunat oasele ce au mai rămas şi le-au păstrat ca pe nişte nestemate de mare preţ; ei s-au hotărât ca, în fiecare an, la comemorarea morţii lui, să se adune şi să citească această descriere, passio, pentru ca acei creştini care aveau să moară ca martiri ai credinţei să se încurajeze cu exemplul lui eroic.

 

Sărbătoarea martiriului lui Ştefan e legată strâns de sărbătoarea Crăciunului. El este într-un dublu sens martor al Crăciunului. A dovedit că ştie de mesajul de iubire al lui Dumnezeu adresat omului şi l-a vestit cu gura, dar nu s-a mulţumit cu atât: a demonstrat prin fapte până unde trebuie dusă în mod consecvent mărturia noastră ca şi creştini, după modelul lui Cristos.

 

Ştefan totuși n-a avut nici o vină? Ba da! Vina lui a fost aceea că le-a spus oamenilor în faţă adevărul. Un înţelept din vechime zicea aşa: „Sunt trei mame, cele mai frumoase de pe pământ: pacea, prietenia şi adevărul. Aceste mame aduc pe lume cei mai monstruoşi trei copii: pacea naşte lenea, prietenia naşte invidia, adevărul naşte ura”.

 

Ştefan le-a repetat evreilor cuvântul lui Cristos, că din templul lor şi din Ierusalim nu va rămâne piatră peste piatră. Lucru adevărat, aşa cum avea să-l dovedească istoria. Dar evreii nu puteau să audă aşa ceva. „O, evreilor”, zice sfântul Grigore Nyssenul, „dacă ce spune sfântul Ştefan e fals, nu se va întâmpla, ce rost are să vă supăraţi, să vă înfuriaţi, iar dacă ce spune el este adevărat, ce rost are să-l ucideţi? Că tot se va întâmpla”.

 

Pentru noi creştinii: cât de mult luăm în serios credinţa noastră în dezvăluirea prieteniei lui Dumnezeu cu oamenii prin întruparea Fiului său? Ce preţ suntem gata să plătim pentru această credinţă? Cristos nu mai negociază preţul: el poate presupune chiar şi persecuţia, sub diversele sale nuanţe actuale. Întrebarea este doar dacă creştinii de astăzi mai sunt disponibili să plătească un aşa preţ. (Isidor Chinez, Predică - compilație [2013]).

Poveste de Crăciun (de Dino Buzzati)




Nașterea lui Isus Cristos - Carl Heinrich Bloch

Vechiul palat al episcopilor este întunecat şi de formă ogivală, picurând salpetru din ziduri; să rămâi acolo pe timp de iarnă este un adevărat supliciu. Iar catedrala adiacentă este imensă; ca s-o vizitezi nu ţi-ar ajunge o viaţă şi are o asemenea alternanţă de capele şi sacristii încât, după secole de părăsire, unele au rămas încă neexplorate. Ce va face în seara de Crăciun – se întreabă lumea – uscăţivul arhiepiscop de unul singur, în timp ce oraşul este în sărbătoare? Cum poate învinge melancolia? Toţi au câte o mângâiere: copilul are un trenuleţ și o mascotă, surioara lui are o păpuşă, mama îi are pe copii în jurul ei, bolnavul are o noua speranţă, vârstnicul holtei are un coleg de trândăvie, arestatul are glasul unui vecin de celulă. Cum se va descurca arhiepiscopul? Zelosul părinte Valentino, secretar al excelenţei sale, surâdea când auzea lumea vorbind astfel. Arhiepiscopul îl are pe Dumnezeu în seara de Crăciun. Îngenuncheat singur singurel în mijlocul catedralei îngheţate şi goale, la prima vedere ar putea produce milă, dar dacă s-ar şti de fapt cum stau lucrurile! Nu este defel singur, nici nu-i este frig şi nici nu se simte părăsit. În seara de Crăciun Dumnezeu se pogoară în biserică, pentru arhiepiscop; navatele se umplu până la refuz cu el, în aşa fel încât uşile nu se mai pot închide; şi, deşi lipsesc sursele de încălzire, e aşa de cald înăuntru încât bătrânii şerpi albi din mormintele vechilor stareţi se trezesc şi încep să urce prin răsuflătoarele subteranelor, plecând capul cu respect de pe balustradele confesionalelor.

Aşa era în acea seara Domul; umplut până la refuz cu Dumnezeu. Şi cu toate că ştia că nu era treaba sa, părintele Valentino zăbovea cu multa plăcere ca să pregătească scăunelul de îngenuncheat al prelatului. Cu totul altceva decât pomi de Crăciun, curcani şi vin spumant! Asta da, seară de Craciun. Însă în timp ce îi treceau prin minte aceste gânduri, auzi bătând la una dintre uşi. “Cine bate la porţile Domului în seara de Crăciun? Nu s-au rugat îndeajuns? Ce frământare i-a cuprins?” se întreba părintele Valentino. Gândind astfel, se duse să deschidă și împreună cu o rafală de vânt intră un biet om îmbrăcat în zdrenţe.

Sărbători cu bine! Crăciun fericit!

Pr. Isidor Chinez
str. Principală, 179
707297 - Izvoarele
com. Răchineni
jud. Iasi, România
0721/863838;
0761/531965;
i_chinez@yahoo.com
isichi2008@gmail.com
 

Cristos se naşte!

- Măriți-l!

Cristos coboară din ceruri!

- Bine ai venit!

Cristos este acum pe pământ!

Cântaţi Domnului tot pământul!

Cântați-i laudă cu bucurie,

voi toți oameni,

pentru el a fost înălţat!

 

 

Blogurile mele:

 

O Biserică în lume

http://chinez-isidor.blogspot.ro/

 

Prin cruce la lumină

http://chinezisidor.tumblr.com/

 

O antropologie teologică

http://isichi.wordpress.com/

 

Noaptea Crăciunului: Minunăţia simplităţii (omilie)

 

Evanghrlia: Nașterea lui Isus (Lc 2, 1-14). ¹ În zilele acelea, a venit un decret din partea lui Cezar August ca să se facă recensământ pe tot pământul. ² Acest recensământ a fost primul, pe când Quirinius era guvernator al Siriei. ³ Toți mergeau să fie înscriși, fiecare în cetatea sa. ⁴ Și Iosif a urcat din Galileea, din cetatea Nazaret, către Iudeea, în cetatea lui David, care se numește Betleem, întrucât era din casa și din familia lui David, ⁵ pentru a se înscrie împreună cu Maria, logodnica lui, care era însărcinată. ⁶ Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca [Maria] să nască ⁷ și l-a născut pe fiul ei, primul născut, l-a înfășat și l-a culcat în iesle, pentru că nu era loc de găzduire pentru ei. ⁸ În același ținut erau unii păstori care trăiau pe câmp și păzeau turmele pe timpul nopții. ⁹ Și le-a apărut un înger al Domnului și gloria Domnului i-a învăluit în lumină, iar ei au fost cuprinși de o mare spaimă. ¹⁰ Îngerul le-a spus: „Nu vă temeți, căci, iată, vă vestesc o mare bucurie care va fi pentru tot poporul: ¹¹ astăzi, în cetatea lui David, vi s-a născut Mântuitorul care este Cristos Domnul. ¹² Acesta este semnul: veți găsi un copil înfășat și culcat în iesle”. ¹³ Dintr-o dată, s-a unit cu îngerul o mulțime din oastea cerească, lăudându-l pe Dumnezeu și spunând: ¹⁴„Mărire în înaltul cerurilor lui Dumnezeu, și pe pământ pace oamenilor pe care el îi iubește!”

Omilie 

În liturghia din noaptea şi din dimineaţa Crăciunului, liturgia Naşterii ne propune relatarea naşterii lui Isus după Luca (Lc 2,1-10). Imaginea „pruncului înfăţat în scutece şi pus într-o iesle” – pe care Luca o repetă de trei ori – şochează prin simplitatea ei totală. Ceea ce uimeşte cel mai mult este absenţa oricărei trăsături de minune. Păstorii, da, sunt învăluiţi şi plini de teamă în faţa gloriei lui Dumnezeu, dar semnul pe care îl primesc este simplu: „Veţi găsi un prunc înfăţat şi pus în iesle”. Şi când ajung la Betleem nu văd altceva decât „un copil pus în iesle”. Minunăţia Crăciunului stă aici. Fără descoperirea de către îngeri nu vom înţelege că acel copil pus într-o iesle este Domnul. Şi fără pruncul pus în iesle nu vom înţelege că gloria adevăratului Dumnezeu este diferită de gloria omului.

 

Că vestea plină de bucurie a naşterii Mântuitorului este anunţată păstorilor mai întâi nu trebuie să ne surprindă: este simplu o anticipare clară a comportamentului viitor al lui Isus, care, frecventându-i pe cei săraci, pe vameşi şi păcătoşi, avea să irite mult pe bine-gânditorii timpului său. Pacea pe care cântecul îngerilor o pune în legătură cu venirea lui Isus este o pace care diferă de concepţia romană şi de cea ebraică. La Roma s-a dezvoltat o filosofie politică ce susţinea ridicarea cetăţii la rangul de putere mondială: Roma purta războaiele sale pentru a impune legile păcii celor învinşi, pentru a le garanta astfel ordinea, siguranţa şi civilizaţia. Nu la acest concept de pace face aluzie Paul, dar nu este nici conceptul de pace pe care îl învăţau rabinii legii în iudaism. Pentru ei pacea era concepută ca un acord între părţi, care îşi recunoşteau reciproc drepturile şi posibilităţile de viaţă, limitând fiecăruia propriile exigenţe.

 

Este vorba, fără îndoială, despre o concepţia de înţelepciune profundă, dar care rămâne totuşi închisă într-o bună voinţă a oamenilor. Luca se plasează în schimb pe linia tradiţiei profeţilor, pentru care pacea este un dar al lui Dumnezeu, un miracol al intervenţiei sale salvatoare, un dar pentru toţi oamenii pe care el îi iubeşte. Şi iubirea sa nu are margini şi nu face diferenţe. Cu precizarea: pacea dintre oameni este transcrierea pământească a ceea ce se întâmplă în cer. Gloria în înaltul cerului, pe pământ pace între oameni. Aşadar, dacă se vrea a da glorie lui Dumnezeu este necesar a construi pacea. (don Bruno Maggioni [25.12.2005], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

 

Colinde - Corul Madrigal

 

Colinde - Sculați, sculați, boieri mari

Sculaţi, sculaţi, boieri mari, zurel de ziuă,

Sculaţi voi, români plugari

Că vă vin colindători

Noaptea pân' la cântători.

Şi v-aduc pe Dumnezeu

Să vă mântuie de rău.

Dumnezeu adevărat,

Soare-n raze luminat.

Şi vă spun să ne trăiţi

Întru mulţi ani fericiţi.

Povestea lui Moș Crăciun (Mânăstirea Cămărzani)

A venit la noi la poartă,
Un bătrân frumos la chip,
Și-a-ntrebat dacă se poate
Ca să fie găzduit.

Casa noastra e deschisă,
O, bătrân străin și bun!
Vino, stai cu noi la masă,
Ca ești obosit de drum!

După ce stătu la masă,
Se-nchina evlavios
Și-ncepu să povestească
De nașterea lui Cristos.

Noi, de altfel, ne uitarăm
Privind către el uimiți
Și cuvintele-ascultarăm
Lângă-ai nostri dragi părinți.

Ne spunea c-a fost odată
Demult, tare de demult,
Un bătrân, Crăciun anume,
Rău la inima și crud.

Și-ntr-o noapte la'lui poartă,
Cineva bătând ușor,
Ceru ca să-i găzduiască
Până dimineata-n zori.

Cu cuvinte de ocara
Către poarta alergand,
Văzu-o tânără Fecioara
Și-un bătrân cu chipul blănd.

Și voind el să-i vorbească
Bătrânu-l ruga  zicând
Că i s-a-mplinit să nască
Fecioarei, pe Pruncul Sfânt.

Într-un grajd de oi și vite
Pe-amandoi îi alunga
Să stea până-n zorii zilei
Cu toiag i-amenința.

Și-acolo născu Fecioara
Pe Fiul lui Dumnezeu
Lângă oile și boii
Bătrânului celui rău.

În iesle, pe fânul rece,
Isus Pruncul privea
Cum boii veneau la dânsul
Și suflând  îl încălzeau.

Iar Maria, Maica Sfântă
Sta mirându-se privind
Cum boii recunoștință
Arătau spre-al lor Stăpân.

Dar de-odata se văzură
Îngeri ce din cer veneau
Către-acea umila șură,
La Prunc și-l  preamăreau.

Și o stea frumos deasupra,
Strălucit s-a arătat,
Iar trei magi intrând'năuntru,
Pruncului s-au închinat.

Aur, smirnă ăi tămâie
Magii cu ei au adus
Și cu drag le așezară
Lângă ieslea lui Isus.

Și păstori de oi sosiră,
De prin văi și de prin munți
Lui Isus să i se-nchine
De îngeri fiind vestiți.

Acea stea văzând bătrânul
Crăciun cel rău și zgârcit,
A-nteles cine-s străinii
Ce la grajd i-a găzduit.

Și cu lacrimi de durere,
Câtre iesle alergand,
Iertare-ncepu a cere
De la Blândul său Stăpân.

Și încă spunând acestea
Bătrânul ce povestea
Lacrimile-i udau fața
Și graiul îi tremura.

Voind noi să ne mai spună
De-acolo ce s-a-ntâmplat
El ne-a zis c-o să mai vina
Și în următorii ani.

Și mergând el către poarta
Îi urmărăm toți tăcând,
Iar el arătă cu mâna
Către sat așa grăind:

Eu la toți în astă seară
Cu colindători am fost
Și le-am spus minune mare
A nașterii lui Cristos. 

 Versuri de la: http://www.versuri.ro/ 

 

Duminica a IV-a din Advent (A) - Acel nume mângâietor al lui Dumnezeu (omilie)

Visul lui Iosif - de Gaetano Gandolfi

 

Evanghelia - Matei 1,18-24: ¹⁸ Naşterea lui Isus Cristos a fost aşa: Maria, mama lui, era logodită cu Iosif. Mai înainte ca să locuiască ei împreună, s-a aflat că a zămislit de la Duhul Sfânt. ¹⁹ Iosif, logodnicul ei, fiind drept şi nevrând s-o facă de ocară, a voit s-o lase în ascuns. ²⁰ Dar pe când cugeta el acestea, iată îngerul Domnului i s-a arătat în vis şi i-a zis: "Iosife, fiul lui David, nu te teme să o iei la tine pe Maria, logodnica ta, căci ce s-a zămislit într-însa este de la Duhul Sfânt. ²¹ Ea va naşte un fiu şi-i vei pune numele Isus, căci el va mântui pe poporul său de păcate". ²² Toate acestea s-au făcut ca să se împlinească ceea ce Domnul a vestit prin profetul care zice: ²³ "Iată, fecioara va zămisli şi va naşte un fiu şi-i vor pune numele Emanuel, care înseamnă: Dumnezeu este cu noi". ²⁴ Trezindu-se din somn, Iosif a făcut aşa cum i-a poruncit îngerul Domnului şi a luat-o la el pe logodnica sa.

 

Omilie

 

În duminica de dinaintea Crăciunului, Matei povesteşte – cu sobrietatea care îl caracterizează – cum are loc naşterea lui Isus (Mt 1,18-28). Dar nu spune numai aceasta. Cel puţin alte două lucruri sunt importante.

 

Primul: cititorul va observa, mă gândesc, surprins că aici şi în întreaga povestire despre copilărie a lui Matei, Maria şi Iosif nu spun nici un cuvânt. Straniu şi totodată foarte frumos. Maria este prezentă în toate scenele copilăriei dar nu spune un cuvânt şi nu face nici un gest, ca cineva care stă în umbră. Nu ocupă niciodată un loc central. Poziţia sa este alături de fiu, împărtăşindu-i situaţia şi destinul, refuzul şi primirea. Nota esenţială a uceniciei evanghelice, mai ales cea a Mariei, este de a fi pe urmele fiului, dar totdeauna în umbra lui. Iosif acţionează şi despre el evanghelistul povesteşte delicateţea sa căci nu vrea să o defăimeze pe Maria. Dar nici Iosif nu spune nici un cuvânt. Este ascultător, nu protagonist. Măreţia sa stă în întregime, şi numai, în ascultarea Domnului şi în a fi în slujba copilului şi a mamei sale.

 

Un al doilea lucru, încă şi mai interesant, este că Isus este numit Emanuel, adică Dumnezeu cu noi. Probabil acesta este sensul numelui misterios pe care Dumnezeu l-a revelat lui Moise în viziunea cu rugul arzând. Cel puţin aşa este interpretarea pe care i-o dă profetul Isaia (52,6). „Atunci poporul meu va cunoaşte numele meu. Va înţelege ce spuneam eu: Iată-mă aici”. Numele lui Dumnezeu este iată-mă aici. Un nume simplu şi consolant. Dumnezeu a ieşit din îndepărtarea sa şi din invizibilitatea sa, făcându-se vizibil şi concret, de atins. Venit între noi în formă umană, Fiul lui Dumnezeu vrea să se continuii a-l căuta printre oameni şi să fie primit ca un om. De când Fiul lui Dumnezeu s-a făcut om, nu mai este posibilă o altă căutare a lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu nu numai s-a făcut om, dar a rămas printre oameni.

 

Aici vine întrebarea: dacă Dumnezeu este cu noi şi a rămas printre noi, care sunt condiţiile pentru a fi ucenicii şi vestitorii săi? În acest scop poate să ne ajute lectura din Paul care se numeşte pe sine însuşi: „sclavul lui Cristos Isus, apostol prin vocaţie, pus deoparte pentru vestirea evangheliei lui Dumnezeu” (Rom 1,1-7). Sclavul sugerează apartenenţa şi angajarea totală şi exclusivă. Paul are un singur stăpân, nu mai mulţi; are o singură misiune, nu mai multe. Apostol este cel care nu are o misiune personală de împlinit, nici un cuvânt propriu de spus, dar o însărcinare primită şi un cuvânt auzit. Pus deoparte pentru evanghelie înseamnă separat de logica lumii, dar nu departe de oameni nici în afara lumii. Separat pentru a fi mai aproape, totdeauna disponibil pentru a ajuta lumea. (don Bruno Maggioni [19.12.2004], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net).

Deschide ușa, creștine

Deschide ușa, crestine,
Că venim din nou la tine!
Drumu-i lung și-am obosit
De departe am venit.

Și la Viflaeem am fost
Unde s-a nascut  Cristos,
Și-am văzut pe a sa mama
Pe care Maria-o cheamă.

Cum umbla din casă-n casă
Ca pe fiul ei să nască;
Umbla-n sus și umbla-n jos
Ca să nască pe Cristos!

Umbla-n jos și umbla-n sus
Ca să nască pe Isus,
Mai tărziu ca și apoi
Un staul frumos de oi;

Și acolo pe fân jos
S-a nascut Domnul Cristos.
Cete de îngeri coboară
Staulul de-l  înconjoară.

Îngerii cu flori în mână
Împletesc mândră cunună.
Pe cunună-i scris frumos
Astazi s-a născut Cristos;

Care cu puterea sa
Măntui-va el lumea.
Și-de acum până-n vecie
Mila Domnului să fie
Tuturor cu bucurie!

Versuri de la: http://www.versuri.ro/

Vina ca şansă

 

Potrivit lui Jung, omul este vinovat, când refuză să-şi privească propriul adevăr în faţă. Dar, potrivit lui, mai există şi o vina cvasi inevitabilă, de care fiinţa umană nu poate scăpa. „Doar un om de o naivitate extremă şi de o inconştienţă totală îşi poate imagina că el poate scăpa de păcat. Psihologia nu-şi poate permite o asemenea iluzie infantilă, el trebuie să se supună adevărului şi chiar să constate că inconştienţa nu este o scuză, ci unul din păcatele cele mai rele. Un tribunal omenesc îl poate elibera de orice sancţiune, dar natura căreia nu-i pasă dacă omul este conştient sau nu de vina lui, îşi ia revanşa într-un mod şi mai implacabil”. (Jacobi). Vina reprezintă o şansă pentru descoperirea propriei realităţi, în vederea privirii în adâncul inimii şi a găsirii lui Dumnezeu în intimitatea noastră cea mai adâncă.

Datoria noastră rezidă în acceptarea propriei noastre umbre şi, în toată umilitatea, a propriei noastre vine. Căci pe calea umanizării noastre, omul nu scapă niciodatã de vină. Jung nu vrea nici să scuze vina dar nici să ne incite la ea. Dar el constată pur şi simplu că mereu aşa se întâmplă. Când fiinţa omenească face faţă greselii sale ea nu este deranjată din cauza ei pe calea conştientizării. Dar relaţia cu greseala cere din partea noastră un efort moral. A deveni conştient de gresealã cere, în acelaşi timp, să schimbăm ceva în noi şi să ne corectăm. „După cum se ştie, ceea ce subzistă în inconştient nu se modifică niciodată. Transformări psihologice se petrec doar în conştientizare. De aceea conştizarea greselii poate deveni cel mai mare stimulent moral… Fără greşeală, nu există din nefericire nici o maturizare spirituală şi nici o lărgire a orizontului nostru cultural” (Hartung). Experienţa propriei greşeli poate fi deci începutul unei schimbări interioare. (Anselm Grun, Se pardonner à soi-même, Desclee de Brouwer 2003, pag. 97-123, trad. Viorica Juncan; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro).

 

Advent - Craciun - Evanghelia de fiecare zi (de Tomas Spidlik) - PDF

http://isichi.files.wordpress.com/2012/12/advent-craciun-evanghelia-de-fiecare-zi-de-tomas-spidlik.pdf

Sentimente de culpabilitate şi culpabilitate

 

Psihologii zilelor noastre fac o dublă constatare: pe de o parte absenţa simţului păcatului şi pe de altă parte hipertrofia culpabilităţii. Multe sentimente de culpabilitate nu se bazează pe nici o vină reală: ci ele sunt expresia unei lipse de clarviziune şi a unei lipse de încredere în sine. Mulţi se simt vinovaţi pentru că propriul lor supraeu îi acuză. Ei au interiorizat, într-o asemenea măsură, poruncile şi valorile părinţilor lor încât nu se pot elibera de ele decât cu un sentiment de culpabilitate. De exemplu, o tânără care, în copilăria ei, a fost împinsă să lucreze mereu, se simte vinovată să-şi ia puţin răgaz şi să-şi facă o plăcere. Alţii se simt vinovaţi când nu ajung să satisfacă aşteptările celuilalt, ale partenerului de viaţă, ale prietenului sau colegului de muncă. Alţii se autocondamnă pentru sentimentele de ură şi de invidie, care apar în ei. Ei se pedepsesc prin sentimentele de culpabilitate, când percep, în ei înşişi, agresiuni. În loc să accepte agresiunea şi să o integreze în planul lor de viaţă, ei o întorc împotriva lor. Rolul psihologului ca şi cel al unei bune pastorale rezidă în distingerea dintre sentimentele de culpabilitate şi vina autentică.

Prin cruce la lumină!

Colindatori de la Colegiul National Catolic
Sfântul Iosif Bacau (2013)

Sursa: Prin cruce la lumină! http://chinezisidor.tumblr.com/

Faţă în faţă cu vina

 

Agonia în Grădina Măslinilor (1895) - Vladimir Makovsky

 

Foarte frecvent auzim oamenii plângându-se că omul modern nu mai are astăzi simţul vinovăţiei şi al păcatului şi că abandonarea practicii spovezii merge mână în mână cu absenţa simţului păcatului. Bineînţeles că în zilele noastre omul nu mai înţelege noţiunea tradiţională a păcatului ca încălcare a poruncilor. Acestea nu mai sunt atât de evidente ca şi altădată. Psihologia ne învaţă că în spatele faţadei impecabile de creştini fideli legii, se poate ascunde multă agresivitate şi duplicitate. În domeniile pe care le abordează unele examene de conştiinţă omul de astăzi nu se mai simte vinovat. Dar când citim poezia modernă vedem că mulţi poeţi nu contenesc să se frământe din cauza culpabilităţii, în care sunt încurcaţi oamenii.

 

„Literatura modernă îl face pe omul de astăzi să descopere, într-un mod inexorabil, prin ce este el vinovat. Omul este vinovat când nu recunoaşte realitatea, aşa cum este, când se limitează să urmeze pe toţi sau pe fiecare fără diferenţă. Omul se face vinovat când, prin indolenţă, lene de a gândi sau lipsă de curaj, nu schimbă condiţiile sociale. Ansamblul lumii afacerilor, obligaţia rezultatului şi a reuşitei, îl împing spre culpabilitate, fără ca el să-şi dea seama de aceasta”. (Anselm Grun, Se pardonner à soi-même, Desclee de Brouwer 2003, pag. 97, trad. Viorica Juncan; sursa: http://www.ceruldinnoi.ro).

Cântece de Advent şi de Crăciun (texte) – PDF

http://isichi.files.wordpress.com/2012/12/cantece-de-advent-si-de-craciun-texte.pdf

Un dramma cristiano. La chiesa e i divorziati (di Oliviero Arzuffi) - PDF

http://isichi.files.wordpress.com/2013/12/un-dramma-cristiano-la-chiesa-e-i-divorziati-di-oliviero-arzuffi1.pdf

Noaptea întunecată

Sf. Ioan al Crucii (1542-1591)

Noaptea întunecată a sufletului

cântecele sufletului care se bucură
de a fi ajuns la acea înaltă stare de desăvârşire,
care este unirea cu Dumnezeu,
pe calea negaţiei spirituale

În noaptea-ntunecată,
de-a dragostei văpaie dogorită, –
o, şansă minunată! –
ieşii neauzită,
fiindu-mi casa-n linişti cetluită.

Prin beznă furişată,
pe-ascunsa scară, tainic travestită, –
o, şansă minunată! –
prin bezna negrăită,
fiindu-mi casa-n linişti cetluită.

[...]

Sf. Ioan al Crucii


Sursa: http://poezie-crestina.trei.ro/

Novena de Crăciun – PDF

 

http://isichi.files.wordpress.com/2012/12/novena-de-craciun.pdf