Isus își trimite discipolii doi cate doi.
În misiune
pr. Isidor Chinez (14 iulie 2024)
Lecturi biblice: Amos 7,12-15; Efeseni 1,3-14 [forma prescurtată: Efeseni 1,3-10]; Evanghelia Marcu 6,7-13; lecturi biblice
Omilie
Tema de astăzi este a chemării divine la evanghelizare. Lecturile ne duc la momentul crucial – vocația. Proiectul lui Dumnezeu pentru omenire este atât de măreț și uimitor încât trebuie făcut cunoscut tuturor. Însuși Domnul își alege și își trimite crainicii, iar aceasta se deschide chiar din Vechiul Testament. În timpul bisericii, începând de la apostoli, toți botezații sunt constituți profeți ai lumii care va veni. Prima lectură este un text autobiografic extras din cartea profetului Amos, ce face aluzie la chemarea sa: „Domnul m-a luat din urma turmei şi mi-a zis: «Mergi şi profeţeşte poporului meu, Israel!»” (Am 7,15). Conflictul dintre Amos cu puterea instituțională și trimiterea celor doisprezece de către Isus sunt rodul cuvântului inițial – „mergi” – de care depinde absolut totul. Evanghelia relatează despre mandatul dat de Domnul apostolilor, în tripla sa carisma – anunțul, exorcismul și vindecarea: „scoteau mulţi diavoli, ungeau cu untdelemn mulţi bolnavi şi-i vindecau” (Mc 6,13). Cristos le cere celor pe care îi trimite în misiune să nu caute nici putere sau primele locuri, să se ferească de ceea ce este inutil sau de prisos care ascunde esențialul. A doua lectură descrie în formă imnică conținutul planului lui Dumnezeu, al cărui obiectiv final este recapitularea întregii creații în Cristos: „El ne-a făcut cunoscut misterul voinţei sale după planul pe care l-a hotărât de mai înainte în el, ca să-l realizeze la împlinirea timpurilor: şi anume să fie reunite toate cele din cer şi cele de pe pământ sub un singur cap, Cristos” (Ef 1,9-10). Este proiectul Domnului pentru umanitate. A propune evanghelia este mărturia unei iubiri trăite.
În lectura întâia (Am 7,12-15) avem mărturia lui Amos care este izgonit de către preotul Amazia. Ciocnirea este dramatică: „Amasia i-a zis lui Amos: «Vizionarule, pleacă, fugi în ţara lui Iuda! Mănâncă acolo pâine şi profeţeşte acolo!»” (v. 12). Amos (780-755 î.C.) a trăit în secolul al VIII-lea î.C.; era originar din Iudeea, iar Dumnezeu îl trimite în Regatul de Nord, în timpul regelui Ieroboam al II-lea (787-747 î.C.), căci țara lui Israel este împărțită în două regate: zece triburi alcătuiesc Regatul de Nord cu capitala Samaria și sanctuarul în Betel și două triburi formează Regatul din Sud sau Iudeea cu capitala la Ierusalim. Mai mult, religia din Betel este subordonată puterii: acesta „este sanctuarul regelui şi casa regatului!” (v. 13). Amos se prezintă pe sine și chemarea sa: era un simplu agricultor [culegător de sicomori – e arbore exotic gigant cu lemn tare și cu fructe comestibile asemănătoare smochinelor (ficus sycomorus)] și păstor ce nu avea nicio legătură cu profeții de curte. Nu a fost făcut pentru această profesie: „Eu nu sunt profet şi nici fiu de profet. Eu sunt crescător de animale şi culegător de sicomori. Domnul m-a luat din urma turmei şi mi-a zis: «Mergi şi profeţeşte poporului meu, Israel!»” (Am 7,14-15). În această situație a fost „prins” de Dumnezeu, de puterea cuvântului care l-a „smuls” din lucrarea sa pentru a-l trimite la popor. Verbul ebraic [laqah] „a lua”, „a apuca” este folosit spre a arată în mod admirabil cum profetul nu este stăpânul său: viata sa a fost „prinsă” de Cineva căruia nu i se poate rezista; nu poți fugi dinaintea lui Dumnezeu. El a fost chemat [→ vocație] și trimis de Domnul pentru a demasca maimuțărelile politicienilor timpului său. Amos afirmă în mod explicit acest lucru în fața preotului Amasia. Chemarea sa înseamnă un punct de cotitură în viața sa. În ciuda amenințărilor, el nu se lasă intimidat. Într-un limbaj viguros răcnește, se străduiește să zguduie lumea vremii sale. El este profetul săracilor și al celor din urmă.
A doua lectură (Ef 1,3-14 [forma scurtă: Ef 1,3-10]). Scrisoarea către Efeseni a fost redactată între anii 61 și 63 în timpul primei închisori. Epostola se deschide cu un imn: cu o binecuvântare a lui Dumnezeu, pe care liturgia o relatează în întregime, modulată în maniera binecuvântării iudaice, unde evreul îi mulțumește lui Dumnezeu pentru darul Torei [Legea], însă apostolul Paul îi mulțumește pentru darul Fiului său, Isus: „binecuvântat să fie Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Cristos, care ne-a binecuvântat cu orice fel de binecuvântare spirituală în cele cereşti, în Cristos” (v. 3). Este binecuvântat timpul [kairòs, în greacă] în care trăim și suntem chemați să lucrăm „spre lauda gloriei” Domnului. În text binecuvântarea cuprinde întreaga viață umană. Toată viața omului este o binecuvântare de la Dumnezeu. Experiența umană este memoria istoriei, conștientizarea prezentului, speranța spre un viitor. Toate acestea trebuie privite în perspectiva binecuvântării divine. Exprimând cuvintele „binecuvântat să fie Dumnezeu”, omul nu face altceva decât să-l binecuvânteze pe Domnul cu tot ceea ce este. Rugăciunea se transformă într-o experiență în fața lui Dumnezeu, o nouă conștientizare a sinelui dobândită în procesul rugăciunii. Istoria se deschide spre un viitor cu totul nou: e un viitor orientat către Dumnezeu. Timpul devine proiectul unui Domn etern și iubitor, Tatăl, în relația dintre Dumnezeu și om. Domnul este celebrat de om. Introduce rugăciunea: omul îl laudă pe Dumnezeu, numindu-l „binecuvântat”. Termenul „Dumnezeu” exprimă ceea ce Domnul face pentru om: „ne-a binecuvântat cu orice fel de binecuvântare spirituală” (v. 3), și este recunoscut de om. Misteriul lui Dumnezeu, care a început înainte de crearea lumii, îi conduce pe oameni la salvarea lui Cristos: un plan care implică cerul și pământul și unde evreii și păgânii se găsesc în pace și unitate, pentru a forma un singur popor, al cărui trup este Domnul.
Evanghelia după Marcu (Mc 6,7-13) prezintă misiunea celor doisprezece doar în câteva propoziții. Isus decide să-și trimită discipolii să învețe din viață și din contactul direct cu oamenii ce înseamnă să crezi în Dumnezeu. Trimițându-i în lume, el prescrie criteriile pentru viața lor ca și „călători”: bagajul material și atitudinea internă față de cei care îi primesc sau îi resping. Au fost cu el o vreme, nu foarte mult, au văzut pe Isus vorbind despre Dumnezeu acționând, și încă nu au înțeles pe deplin „Cine” este. Până la înviere nu vor înțelege prea multe. Într-adevăr, Marcu va sublinia incapacitatea lor constantă de a înțelege. Totuși Isus îi trimite să anunțe prezența „împărăției lui Dumnezeu” în lume și indică acest lucru folosind o serie de verbe care îl au drept subiect pe Cristos: „l-a chemat”, „a început să-i trimită”, „le-a dat putere”, „le-a poruncit”, „le-a spus”, astfel încât mersul și lucrarea celor doisprezece apare ca iradiind prezența și opera lui Isus în acțiunea lor misionară. Ei au capacitatea de a face minuni: „Isus i-a chemat pe cei doisprezece şi a început să-i trimită doi câte doi şi le-a dat putere asupra duhurilor necurate” (v. 7). Aceste semne nu sunt cele ale eficienţei şi puterii exterioare, ci exprimă primatul conştiinţei şi a întâlnirii personale: „Le-a poruncit să nu ia nimic pentru drum, decât un toiag: nici pâine, nici desagă, nici bani la cingătoare, dar încălţaţi cu sandale şi: «să nu purtaţi două tunici!» Apoi le-a spus: «Dacă intraţi într-o casă, rămâneţi acolo până când veţi pleca din locul acela, iar dacă nu veţi fi primiţi în vreun loc şi nu vă vor asculta, plecând de acolo, scuturaţi praful de pe picioarele voastre ca mărturie împotriva lor!»” (v. 8-11). Chiar și în alegerea mijloacelor apostolice, discipolii trebuie să dea mărturie că nu sunt din lume. Merg doi câte doi, făcând un drum pe jos, ca săraci, acceptând ospitalitatea; nu trebuie să constrângă pe nimeni să creadă; au puterea de a-i vindeca pe alții de orice formă de rău și propunând oamenilor convertirea. Apostolii nu au nimic al lor, au de anunțat; nici propriile abilități de demonstrat, dar vorbesc și acționează ca „trimiși”, ca soli ai lui Isus Cristos.
Să ne ajute Domnul să dăm mărturie de prezența sa mai departe în misiunea noastră!
Bibliografia [anul B]: Armellini F., http://www.qumran2.net; http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di Ci, Leumann (Torino) 1996; Bianchi E., http://www.monasterodibose.it; Biblia, Sapientia, Iași 2013; Brèthes Ch., Liturgia della festa. Anno B. Introduzioni, monizioni, proposte: un sussidio a foglietti separabili per preparare la messa, Messaggero Padova 1984; Cantalamessa R., http://www.qumran2.net; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle letture festive. Ciclo B, Edizioni Paoline, Torino 1989; Commento della Bibbia liturgica, Edizione Paoline, Roma 1981; Compazieu J., http://dimancheprochain.org; Dehoniani Andria, https://dehonianiandria.it/category/liturgia-domenicale/; https://dehonianiandria.it/lectio/; don Bosco, https://www.donbosco.it/; Follo F., http://francescofolloit.blogspot.com; Garcìa J. M., http://www.catechistaduepuntozero.it; Grilli M., https://diocesitivoliepalestrina.it/; Lefebvre S., https://francoisassise.wordpress.com/; Lucaci A., http://ro.radiovaticana.va; Lasconi T., http://www.paoline.it/blog/liturgia; Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986; Maggioni B., http://www.qumran2.net; Masetti N., Guidati dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Piccolo G., http://www.clerus.va/content/clerus/it/omelie; Mela R., http://www.settimananews.it/tema/ascolto-annuncio; Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Ronchi E., http://avvenire.it; Rosini F., don Fabio Rosini - Pagina Archivio - Cerco il Tuo volto; L'Osservatore Romano; Sacchi A., http://nicodemo.net; Tessarolo A., Messale e lezionario meditato, EDB Bologna 1974; Thabut M.-N., http://thierry.jallas.over-blog.com.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu