 |
| Pantokrator în Domul din Cefalu (Sicilia, Italia). |
Cristos Rege în veci
pr. Isidor Chinez – Izvoarele [IS] ora 8:00 (25 noiembrie 2018)
Omilie
În această duminică celebrăm pe
Cristos, Regele Universului, adică sărbătoarea domniei asupra lumii, asupra
creaţiei, asupra oamenilor, asupra istoriei. Regalitatea lui nu are nimic din
cele ale lumii. Când sărbătorim pe Regele Cristos, ne referim la cu totul
altceva. Cele trei lecturi ne vorbesc despre acest
rege. Regalitatea este prefigurată în textul profetului Daniel: „Lui i
s-au dat stăpânirea, gloria şi domnia”. În evanghelie regalitatea lui Isus este
afirmată în termeni categorici. Întreabă Pilat: „Așadar, tu ești rege?” Isus
răspunde: „Împărăția mea nu este de aici”. A doua lectură din Apocalips confirmă și cântă regalitatea lui Cristos: „Lui să-i fie
gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin!” În același timp, și creștinii sunt
părtași la regalitatea lui Isus: „ne-a făcut o împărăție [o regalitate], preoți
pentru Dumnezeu și Tatăl său” (Ap
1,6).
Profetul Daniel (Dan 7,13-14) a trăit pe când poporul
evreu era exilat în Babilon pe timpul lui Nabucodonosor al II-lea (605-562
î.C.). Cartea este scrisă prin anul 160 înainte de Cristos. Dumnezeu este
stăpânul istoriei: acesta este fundalul unic pe care se desfășoară
evenimentele. Profetul înfățișează, într-o viziunie apocaliptică, figura lui
Mesia – un personaj misterios situat între cer și pământ – ce-și inaugurează
regatul primit de la Dumnezeu. El se adresează unui popor ce trăiește într-o
situație disperată. Este descris Dumnezeu, care șezând solemn, judecă a patra
fiară: este o împărăție umană ce se ridică împotriva Domnului și a sfinților
săi; e imperiul grec instaurat de Alexandru cel Mare; e regatul seleucizilor ce
stăpânește Siria, Palestina și Israelul; e Antihon al IV-lea Epifanul (175-164
î.C.) care voia să le impună evreilor cultura greacă lovind cu persecuții pe
evreii rămași fideli religiei lor. Este o luptă religioasă. Profetul anunță un
„Fiu al Omului” ce va restabili demnitatea acestui popor. Acest om va primi
autoritatea de la Dumnezeu. Asistăm înspăimântați la grandioasă scenă: viziunea
încoronării ce se petrece pe „norii cerului”, adică în lumea lui Dumnezeu. Iată
că un „Fiu al Omului” – în ebraică este în carne și oase o ființă umană – se
îndreaptă spre Bătrân, reprezentându-l pe Dumnezeu Tatăl. „A fost adus înaintea
lui” (v. 13). Dumnezeu îi dă lui „stăpânirea, gloria şi domnia şi toate
popoarele, neamurile şi limbile îl slujesc. Stăpânirea lui este o stăpânire
veşnică, ce nu va trece, şi domnia lui nu va fi distrusă” (v. 14). Această
viziune a profetului este mesianică: se va realizarea în Cristos. Este imaginea
lui Isus înviat ce urcă la Tatăl; este primit și recunoscut ca rege. Nu e aceea
a împărăţiilor de pe pământ ce apar şi dispar. Este regalitate adevărului şi
iubirii lui Cristos. Evreii îl vedeau pe Mesia; noi creștinii îl recunoaștem pe Isus, în glorie, ca rege.
Apocalips sfântului Ioan (Ap 1,5-8) merge în aceeași direcție. Adresându-se comunităţilor creştine persecutate şi oprimate de Imperiul Roman, îl arată pe Cristos glorificat care triumfă peste toate puterile ostile. Într-o lume violentă, apostolul Ioan, anunță triumful iubirii: „Celui care ne iubeşte şi ne-a eliberat de păcatele noastre în sângele său […] lui să-i fie gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin!” (vv. 5-6). Ioan afirmă că Isus „a făcut din noi o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeu şi Tatăl său” (v. 6). Vrea să participăm și noi la regalitatea lui Cristos. Este o împărăţie întemeiată pe relaţia cu Dumnezeu, cu adevărul şi nu o împărăţie politică. În astfel fel suntem făcuţi părtaşi de regalitatea victorioasă și glorioasă asupra lumii. A fi discipolul lui Isus înseamnă a nu ne lăsa fascinaţi de logica lumească a puterii, ci a duce în lume lumina adevărului şi iubirii Domnului. Nu este prin forța armelor să obţii victorii împotriva răului, ci prin cuvânt şi mai ales prin iubire.
Evanghelia după Ioan (In 18,33b-37) îl arată pe Isus înaintea lui Pilat în timpul patimilor sale. Paradoxul acestei sărbători stă în faptul că înaintea ochilor noştri liturgia ne prezintă un rege umilit, batjocorât, înfrânt. Cristos a rămas singur. Procesul în fața lui Pilat are la Ioan o importanță deosebită: pune în lumină regalitatea lui Isus concepută ca o urcare la Tatăl. Numai Ioan a reprodus dialogul lui Cristos și Pilat. „Atunci Pilat i-a zis: «Aşadar, eşti rege?» Isus i-a răspuns: «Tu spui că eu sunt rege. Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr»” (v. 37). Răspunsul lui reprezintă culmea dialogului plin se semnificații. Afirmă că regalitatea lui nu este din această lume, nu este de origine pământească; vine de sus, este spirituală; se naşte din Dumnezeu. Dovadă că el nu are o gardă pentru a se apăra. Regalitatea lumii se manifestă în putere, impunere și căutare de sine. Regalitatea lui Cristos se manifestă în dăruirea de sine, în iubire și în slujirea adevărului, în refuzarea puterii. Regalitatea se arată în mărturia dată adevărului. În Ioan adevărul constă exact în deplina descoperire a bunătății Tatălui. Iar Pilat a înţeles-o bine. Într-un fel, a înţeles-o şi Irod când magii l-au întrebat unde s-a născut regele iudeilor. Acel copil era rege, dar într-un mod diferit, mult mai profund decât modul în care credeau Irod şi Pilat. Guvernatorul Romei, Ponțiu Pilat, acum, la sfârşitul interogatoriului, a încheiat: „Aşadar, tu eşti rege?” Se pare că vrea să afirme că acuzația este adevărată. Isus este de acord cu el, şi îi explică faptul că tocmai de aceea a venit în lume ca „să dea mărturie despre adevăr”. Şi imediat adaugă: „Oricine este din adevăr ascultă glasul meu” (v. 37). Și Pilat nu ascultă pentru că ascultă lumea. Isus este chipul concret al acestei iubiri a Tatălui: martorul „pasiunii” lui Dumnezeu pentru oameni.
Armele pe care Isus le folosește pentru a-și apăra regalitatea au ca nume: bunăvoinţă, privirea care alină, cuvântul care vindecă, mâna întinsă pentru salvare, genunchiul ce permite altora să se ridice și să stea în picioare. Isus a dat mărturie despre adevăr, dovedind în mod concret iubirea sa, prin cuvinte şi fapte, cu viaţa şi moartea sa. Paradoxal, acesta este fundamentul regalității lui Cristos: slujirea pentru alții. Cristos este regele nostru pentru că ne-a cuprins în iubirea sa nemărginită. Regalitatea, pe care o sărbătorim astăzi, este acea a lui Isus care salvează: ne mântuiește renunțând să coboare de pe cruce. El ne mântuiește luându-ne cu el în împărăția sa. Ca și tâlharul cel bun să ne întoarcem spre crucea lui Isus și să-l implorăm: „Isuse, amintește-ți de mine când vei intra în împărăția ta!” (Lc 23,42). Și avem fermă speranță că, într-o zi, va spune: „Adevăr îți spun, astăzi vei fi cu mine în paradis!” (Lc 23,43).
Apocalips sfântului Ioan (Ap 1,5-8) merge în aceeași direcție. Adresându-se comunităţilor creştine persecutate şi oprimate de Imperiul Roman, îl arată pe Cristos glorificat care triumfă peste toate puterile ostile. Într-o lume violentă, apostolul Ioan, anunță triumful iubirii: „Celui care ne iubeşte şi ne-a eliberat de păcatele noastre în sângele său […] lui să-i fie gloria şi puterea în vecii vecilor! Amin!” (vv. 5-6). Ioan afirmă că Isus „a făcut din noi o împărăţie, preoţi pentru Dumnezeu şi Tatăl său” (v. 6). Vrea să participăm și noi la regalitatea lui Cristos. Este o împărăţie întemeiată pe relaţia cu Dumnezeu, cu adevărul şi nu o împărăţie politică. În astfel fel suntem făcuţi părtaşi de regalitatea victorioasă și glorioasă asupra lumii. A fi discipolul lui Isus înseamnă a nu ne lăsa fascinaţi de logica lumească a puterii, ci a duce în lume lumina adevărului şi iubirii Domnului. Nu este prin forța armelor să obţii victorii împotriva răului, ci prin cuvânt şi mai ales prin iubire.
Evanghelia după Ioan (In 18,33b-37) îl arată pe Isus înaintea lui Pilat în timpul patimilor sale. Paradoxul acestei sărbători stă în faptul că înaintea ochilor noştri liturgia ne prezintă un rege umilit, batjocorât, înfrânt. Cristos a rămas singur. Procesul în fața lui Pilat are la Ioan o importanță deosebită: pune în lumină regalitatea lui Isus concepută ca o urcare la Tatăl. Numai Ioan a reprodus dialogul lui Cristos și Pilat. „Atunci Pilat i-a zis: «Aşadar, eşti rege?» Isus i-a răspuns: «Tu spui că eu sunt rege. Eu pentru aceasta m-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie despre adevăr»” (v. 37). Răspunsul lui reprezintă culmea dialogului plin se semnificații. Afirmă că regalitatea lui nu este din această lume, nu este de origine pământească; vine de sus, este spirituală; se naşte din Dumnezeu. Dovadă că el nu are o gardă pentru a se apăra. Regalitatea lumii se manifestă în putere, impunere și căutare de sine. Regalitatea lui Cristos se manifestă în dăruirea de sine, în iubire și în slujirea adevărului, în refuzarea puterii. Regalitatea se arată în mărturia dată adevărului. În Ioan adevărul constă exact în deplina descoperire a bunătății Tatălui. Iar Pilat a înţeles-o bine. Într-un fel, a înţeles-o şi Irod când magii l-au întrebat unde s-a născut regele iudeilor. Acel copil era rege, dar într-un mod diferit, mult mai profund decât modul în care credeau Irod şi Pilat. Guvernatorul Romei, Ponțiu Pilat, acum, la sfârşitul interogatoriului, a încheiat: „Aşadar, tu eşti rege?” Se pare că vrea să afirme că acuzația este adevărată. Isus este de acord cu el, şi îi explică faptul că tocmai de aceea a venit în lume ca „să dea mărturie despre adevăr”. Şi imediat adaugă: „Oricine este din adevăr ascultă glasul meu” (v. 37). Și Pilat nu ascultă pentru că ascultă lumea. Isus este chipul concret al acestei iubiri a Tatălui: martorul „pasiunii” lui Dumnezeu pentru oameni.
Armele pe care Isus le folosește pentru a-și apăra regalitatea au ca nume: bunăvoinţă, privirea care alină, cuvântul care vindecă, mâna întinsă pentru salvare, genunchiul ce permite altora să se ridice și să stea în picioare. Isus a dat mărturie despre adevăr, dovedind în mod concret iubirea sa, prin cuvinte şi fapte, cu viaţa şi moartea sa. Paradoxal, acesta este fundamentul regalității lui Cristos: slujirea pentru alții. Cristos este regele nostru pentru că ne-a cuprins în iubirea sa nemărginită. Regalitatea, pe care o sărbătorim astăzi, este acea a lui Isus care salvează: ne mântuiește renunțând să coboare de pe cruce. El ne mântuiește luându-ne cu el în împărăția sa. Ca și tâlharul cel bun să ne întoarcem spre crucea lui Isus și să-l implorăm: „Isuse, amintește-ți de mine când vei intra în împărăția ta!” (Lc 23,42). Și avem fermă speranță că, într-o zi, va spune: „Adevăr îți spun, astăzi vei fi cu mine în paradis!” (Lc 23,43).
Mozaicurile și frescele vechilor abside [bolta bisericii creștine], atât latine cât și orientale, mărturisesc același lucru: îl reprezintă pe Cristos plin de maiestate. Este tradus cuvântul evreiesc ̕El Shaddai [Dumnezeu Atotputernicul]; în greacă este Pantokrator, tradus cu atotstăpânitor. El guvernează totul. Stăpânirea lui este veșnică. Lui să-i fie glorie în toți vecii vecilor. Amin.
bibliografia (anul B): Bianchi E. (http://www.monasterodibose.it); Cantalamessa
R. (http://www.qumran2.net); Compazieu J. (http://dimancheprochain.org);
Armellini F. (http://www.qumran2.net); Lucaci A. (http://ro.radiovaticana.va); Lasconi T. (http://www.paoline.it/blog/liturgia);
Thabut Marie-Noëlle (http://thierry.jallas.over-blog.com); Ludmann R., Parole pour ta route, Paris 1986;
Maggioni B. (http://www.qumran2.net); Ravasi G., Celebrarea și trăirea Cuvântului, Sapientia, Iași 2014]; Jesùs Manuel Garcìa (http://www.catechistaduepuntozero.it);
Tessarolo A., (ed) Messale e lezionario
meditato, EDB Bologna 1974; Commento
della Bibbia liturgica, Edizione
Paoline, Roma 1981; Masetti N., Guidati
dalla Parola, Edizioni Messaggero Padova, Padova 1995; Comastri A, Il giorno del Signore. Riflessioni sulle
letture festive. Ciclo B, Edizioni Paoline, Torino 1989; Bianco E., Accogliere la parola. Anno B, Elle Di
Ci, Leumann (Torino) 1996; Biblia, Sapientia, Iași 2013.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu