Omenirea împlinită în ceruri – sunt sfinții
Lecturi biblice: Apocalips 7,2-4.9-14; 1Ioan 3,1-3; Evanghelia Matei 5,1-12a; lecturi biblice
Omilie
„Rugăciunea zilei” – Colecta –, compusă de liturgiști, explică motivul celebrării de astăzi prin aceste cuvinte: „Dumnezeule atotputernic şi veşnic, care ne-ai dat bucuria de a cinsti într-o singură sărbătoare meritele tuturor sfinţilor, te rugăm, ca, având o asemenea mulţime de mijlocitori, să primim de la tine belşugul mult dorit al milostivirii tale”. Într-o singură celebrare îi cuprinde pe toți sfinții: e umanitatea „înflorită” în ceruri – sunt sfinții. În cele trei lecturi discursul este despre sfințenie. Biserica pământească celebrează sfințenia realizată în Biserica cerească și intenționează să înțeleagă mai profund propriul mister: e misterul prezenței personale a lui Cristos în ea și a sfințeniei baptismale ce este comunicată de sacramente. Aici, pe pământ, sfințenia este încă o realitate care se află la început: trebuie să trecem dincolo de acest orizont teren pentru a contempla rodul ei deplin și matur. Lecturile de astăzi ne prezintă o imagine a sfințeniei. În Sfânta Scriptură, sfințenia nu este asociată cu miracole, nici măcar cu un comportament eroic și excepțional. Sfințenia definește ființa lui Dumnezeu: „Cel Sfânt” este numai Dumnezeu. El iubește cu o iubire fidelă care nu cedează nici măcar în fața infidelității și păcatului. Omul este sfânt datorită „alianței de iubire” pe care Domnul a voit s-o stabilească cu el. Căile spre sfințenie sunt numeroase, dar toate izvorăsc din relația profundă pe care Dumnezeu o stabilește cu oamenii, transformându-i în „creaturi noi”, capabile să trăiască în existență față de criteriile lumești și în iubirea gratuită a Domnului.
Prima lectură (Ap 7,2-4.9-14) prezintă o scenă simbolică reprezentând o adunarea mare a credincioșilor. Înainte de ruperea „sigililor” făcute de Isus, „Mielul Pascal”, ce dezlănțuie cataclismul final și pune istoria pe drumul său spre sfârșit (cf. Ap 6), sfântul Ioan vrea să-i liniștească pe „cei buni”: nu vă temeți, pentru că, întăriți și răscumpărați, într-o zi veți primi bunurile promise. „Sigiliul” indică botezul: „cei buni” sunt păziți de condamnarea veșnică. Numărul lor este impresionant: o sută patruzeci și patru de mii, care este pătratul lui doisprezece – numărul plinătății – înmulțit cu o mie. „O mie” indică extensia nelimitată. Dar cine sunt „ei”? Reprezentă evreii care au crezut în Isus. Lor li se alătură credincioși proveniți din toate neamurile pământului: „am văzut şi, iată, o mulţime mare pe care nimeni nu putea să o numere, din toate neamurile, triburile, popoarele şi limbile. Ei stăteau în picioare în faţa tronului şi în faţa mielului, îmbrăcaţi cu haine albe şi cu ramuri de palmier în mâini” (v. 9). Ei „vin din strâmtorarea cea mare; şi-au spălat hainele şi le-au albit în sângele mielului” (v. 14). Aceștia sunt martirii care au murit pentru credința lor în Cristos. În acele timpuri, oamenii erau persecutați pentru religia lor. Adevăratul martiriu de astăzi constă în a ști să fii consecvent cu propriile alegeri de viață. „Ei strigau cu glas puternic: «Mântuirea aparţine Dumnezeului nostru, cel care şade pe tron, şi mielului!»” (v. 10). Este victoria lor care se datorează harului ce vine de la Dumnezeu Tatăl și de la sângelui mielului pascal, care este Isus. Sfinții sunt salvați de Domnul! E Biserica celor înviați din ceruri. O mulțime imensă îi include pe toți cei mântuiți și reprezintă oameni de orice timp, națiune, rasă, popor, limbă: toți fiii lui Dumnezeu, fără nici o distincție – este Biserica universală. Și noi suntem invitați de ei să ne unim cu Domnul care ne iubește! Kyrie eleison! [Κύριε ελέησον!]. În greacă înseamna: Doamne, îndură-te! Îndură-te de noi toți, Doamne [Kyrios]!
În lectura a doua (In 3,1-3), sfântul Ioan ne arată experiența sa creștină. Dumnezeu este iubire și lumină. Credinciosul știe aceasta. Știe că a trecut de la moarte la viață, că aparține lui Dumnezeu, că Domnul este în el, că este în Dumnezeu, că posedă viața. Iată ce trebuie să știe: că suntem fii ai lui Dumnezeu – „vedeţi câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Şi suntem” (v. 1). Motivul pentru care lumea nu ne cunoaște este pentru că nu l-a cunoscut pe Domnul. Creștinul știe că este „cunoscut” de Dumnezeu și că îl „știe”. Această experiență se naște de la Duhului Sfânt. Lumea nu îl cunoaște pentru că nu se lasă traversat de luminozitatea Domnului: e în întunericul păcatului. A fi fii ai lui Dumnezeu este o experiență care nu se vede, ci se trăiește; nu se „analizează”, ci se „savurează”: „oricine are această speranţă în el devine curat, aşa cum el este curat” (v. 3). E seninătate, claritate care devine o oglindă în care chipul meu se reflectă cu cel a lui Dumnezeu, se îmbină împreună: „vom fi asemenea lui, pentru că îl vom vedea aşa cum este” (v. 2). Câtă nostalgie! Dumnezeu strălucește în aceste cuvinte ale lui Ioan, care văzuse, auzise, atinsese cu propriile mâini „Cuvântul vieții!” Să fim bucuroși că suntem copii ai lui Dumnezeu!
În Evanghelia după Matei (Mt 5,1-12), sunt promise de către Isus „fericirile”, ca o profeție. Domnul va conduce lumea spre realizarea „împărăției lui Dumnezeu”. „Fericirile” sunt programul sau manifestul oficial al lui Isus. Suindu-se pe munte, ca noul Moise, s-a așezat și i-a învățat: „Fericiţi cei săraci în duh, pentru că a lor este împărăţia cerurilor!” (v. 3). „Fericirea sărăciei” este pusă la început și face drept titlu pentru toate celelalte fericiri. Evanghelistul Matei a vorbit despre „săraci în duh”. O expresie prezentă în Psalmi: „cei sărmani vor moşteni pământul şi se vor bucura de multă pace” (Ps 37,11). Este „puritatea inimii”. E o structură gramaticală orientată să recheme atenția omului spre proprietățile sale caracteristice: rectitudine, spirit de dreptate, sinceritate. Este vorba de calitățile reale posedate, nu cele dorite. În contextul biblic, „sărac” este cel lipsit complet de mijloace materiale de subzistenţă, iar în „duh” este recunoașterea totala de dependenţă de Dumnezeu. Domnul spune că cei săraci aparțin „împărăției lui Dumnezeu”.
Să-i punem pe cei săraci în centrul atenției; să trăim sărăcia ca eliberare pentru „împărăția lui Dumnezeu” și ca „detașare” pentru a-l urma pe Cristos. Este o sărăcie greu de „cucerit”. Trebuie să fim săraci în „duh”: săraci conștienți de propria sărăcie. Săracii în spirit sunt cei care se fac liberi pentru evanghelie și să împartă sărăcia așteptând totul de la Dumnezeu și fac loc în viața lor Domnului. Sfințenia se naște din conștiința că „totul este har” și că lumea trece, cu idolii și miturile ei, în timp ce iubirea sfinților rămâne. Ei ne învață să privim realitatea cu alți ochi, în convingerea că pacea nu izvorăște din minciuni și succese, ci din credința într-un proiect divin care este pe drum.
Aceasta este calea sfințeniei! Să ne bucurăm în Domnul! Este omenirea împlinită în ceruri – sunt sfinții!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu