Participare la crucea Domnului în credință
Lecturi biblice: Habacuc 1,2-3; 2,2-4; 2Timotei 1,6-8.13-14; Evanghelia Luca 17,5-10; lecturi biblice
Omilie
În liturgia de astăzi aspectul fundamental este cel a vieții creștine – credința: capacitatea de a rămâne neclintiți în așteptare de a recunoaște puterea în milostivirea lui Dumnezeu și de a ne considera, în cele din urmă, slujitori inutili. Numai abandonându-ne măreției Tatălui, urmând exemplul lui Isus, putem trăi evanghelia și spera la dreptatea „împărăției lui Dumnezeu”. Tema de azi a captivat credincioși și necredincioși, sfinți și oameni obișnuiți: este tăcerea lui Dumnezeu cu provocarea credinței. E tăcerea trăită de Isus pe cruce: „Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?” Siguranța prezenței lui Dumnezeu, chiar și atunci când el tace, aparține credinței autentice. Asupra acestei teme provocatoare sunt lecturile biblice de astăzi. Prima lectură relatează răspunsul lui Dumnezeu dat profetului Habacuc cu privire la viitorul celor răi care triumfă și cei drepți care sunt asupriți, iar Domnul pare să nu observe: însă „cel drept va trăi prin credinţa lui” (Hab 2,4). Credinţa îl va salva. Dumnezeu nu doarme; va interveni, va face dreptate. Evanghelia după Luca ne dă o lecţie serioasă de credinţă cu afirmația lui Isus: „Dacă aţi avea credinţă cât un grăunte de muştar, aţi spune sicomorului acestuia: «Dezrădăcinează-te şi plantează-te în mare!» şi v-ar asculta!” (Lc 17,6). Este eficacitatea credinței dincolo de posibilitățile umane! În a doua lectură, apostolul Paul îi amintește tânărului Timotei de „impunerea mâinilor” care-i transmite puterea Duhului și nu slăbiciune, căci era timid: „Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci Duhul tăriei, al iubirii” (2Tim 1,7). Este participare la crucea lui Cristos în credință!
În lectura întâia, profetul Habacuc (Hab 1,2-3; 2,2-4) pune marea „tăcere a lui Dumnezeu” ce pare insensibil. Totul se prăbușește, iar Domnul apărea absent: „Până când voi striga către tine, Doamne, şi tu nu vei asculta? Până când voi striga la tine: «Violenţă!» şi tu nu mântuieşti?” (v. 2). Strigă din cauza nedreptății la care a fost martor și nu a primit niciun răspuns de la Dumnezeu. Profetul se întreabă „cât timp” va trebui să fie „spectator” la rău: „de ce mă faci să văd nelegiuire şi tu doar priveşti?” (v. 3). Întrebarea comunică un sentiment de neliniște și tulburare. Habacuc nu mai poate tolera această situație: „devastare şi violenţă”, „ceartă şi neînţelegere”. Întreabarea lui Hauacuc asupra istoriei poporului său care e învins și umilit de dușmanii asirieni și babilonieni: de ce nu intervine Dumnezeu? Vede violența, aude protestele celor drepți, dar nu vede niciun ajutor. Nedreptatea abundă și nu există remediu. Întrebarea ce nu așteaptă să primească un răspuns. Dar Dumnezeu însuși, „mi-a răspuns şi a zis: «Scrie viziunea şi graveaz-o pe tăbliţe, ca să poată alerga cel care o vesteşte! […] Dacă întârzie, aşteapt-o, pentru că va veni şi nu va întârzia!»” (v. 2.3). Trebuie doar să aștepți cu încredere! Răspunsul e o invitație să rămâi fidel în așteptare: cuvântul său se va împlini, va face dreptate. Dumnezeu nu vine pentru a dezvălui misterul, ci pentru a-l confirma, împreună cu necesitatea de a-l accepta fără a cere prea multe explicații. „Cel drept va trăi prin credinţa lui” (v. 4). Aceasta implică a crede fără a vedea și a pune credința în discuție, săpând adânc și dându-i înțelepciune, căci într-o zi va fi totul explicat. Răspunsul la drama lui Habacuc se găsește în evanghelia de astăzi, ce explică simțului datoriei: „Suntem servitori inutili, am făcut ceea ce eram datori să facem” (Lc 17,10).
În lectura a doua (2Tim 1,6-8.13-14), Paul îl avertizează pe Timotei, ucenicului său, îndemnându-l să păzească „comoara” pe care a primit-o în dar: „îţi amintesc să reînflăcărezi darul lui Dumnezeu care este în tine prin impunerea mâinilor mele!” (v. 6). Îi amintește lui Timotei de îndatoririle pe care și le-a asumat în lucrarea lui Dumnezeu: să înflăcărezi darul Domnului. Verbul în greacă [anazôpyreô] are [în Vechiul Testament] sensul de „a reveni la viaţă” (cf. Gen 45,27; 2Rg 8,1.5). Literar înseamnă: a aprinde din nou, a aţâţa focul. „Îţi amintesc să reînflăcărezi darul lui Dumnezeu!” (v. 6). Darul Domnului este ca un foc pe care neglijenţa l-ar putea să-l stingă, dar, prin credinţă, Timotei îl poate reaprinde. Dumnezeu i-a dat Duhul său care este putere. Paul a ajuns în închisoare pentru că a fost martor neobosit al lui Cristos. Mulți se rușinează de lanțuri! Apostolul îl invită să sufere împreună cu el pentru evanghelie. Însuși Isus a biruit prin credință, adică prin încrederea în voința Tatălui și prin dedicarea deplină a cauzei încredințate lui. Duhul Sfânt este arhitectul. Același Duh îi călăuzește pe credincioși să urmeze calea pe care Domnul le-a indicat-o, chiar până la ultimele consecințe, inclusiv închisoarea și martiriul. Credința este ceea ce se depune spre păstrare pe care sfântul Paul le-o transmite discipolilor săi: „păstrează depozitul cel bun prin Duhul Sfânt care locuieşte în noi!” (v. 14). Timotei a primit acest „depozit” pe care trebuie să-l păstreze şi să-l încredinţeze cu grijă numai acelora care-l vor putea transmite și altora. Duhul Sfânt îl ajută în această misiune delicată și expusă la atâtea pericole. Acestea sunt „cuvintele sănătoase” care ne mântuiesc!
În Evanghelia după Luca (Lc 17,5-10) „apostolii i-au spus Domnului: «Măreşte-ne credinţa!»” (v. 5). În fața cererii discipolilor care cer să le întărească credinda, Isus răspunzând schimbă centrul atenției: întrebarea nu e „câtă credință are”, ci „pentru ce să ai credință”. Credința autentică nu caută să obțină răsplată și nici nu consideră ascultarea un merit. Cei care o posedă își împlinesc datoria pentru „împărăția lui Dumnezeu”. A crede nu înseamnă a sintoniza gândurile și învățăturile cu ale lui Isus, ci viața discipolului este gata să se dedice actualizării ei. Este punctul de stabilitate al întregii existențe: „a crede”, în limbaj biblic, înseamnă „a fi stabil”. Dacă acest punct lipsește, orice problemă, un inconvenient, o ispită sau criză duce la a nu-l mai urma pe Domnul și produce neliniște, agitație, frică în înfruntarea vieții.
Credința este necesară unor responsabilii ai comunității, cărora Luca le adresează această parabolă: „Cine dintre voi, având un servitor la arat sau la păstorit, când acesta se întoarce de la câmp, îi va spune: «Vino îndată şi aşază-te la masă!»? Nu-i va spune mai degrabă: «Pregăteşte-mi ceva pentru cină […] după aceea vei mânca şi vei bea şi tu!»?” (v. 7-8). Pentru Luca asemănarea se adresează „apostolilor” (v. 5), și, prin urmare, slujitorilor Bisericii: nici ei nu sunt imuni la ispita de a se baza pe funcție pe care o îndeplinesc în Biserică sau de a se lăuda: „Tot aşa şi voi, când faceţi toate cele care vă sunt poruncite, spuneţi: «Suntem servitori inutili, am făcut ceea ce eram datori să facem»” (v. 10). Isus folosește o figură de stil care constă în exagerarea efectului unui fapt. Nu este o invitație de a avea o credință atât de mare încât să fim capabili să săvârșim lucruri spectaculare. Domnul vrea să spună că nimic nu este imposibil credinței. Copacul menționat este un sicomor, greu de smuls și capabil să rămână în viață timp de 600 de ani, datorită faptului că rădăcinile sale pătrund adânc în pământ. Isus nu are nevoie de o credință mare pentru a mișca un copac, adică pentru a face posibil ceea ce pare imposibil. O credință foarte mică – ca un bob de muștar – este suficientă, cu condiția să fie o credință autentică. Nu importă cantitatea credinței, ci credința să fie ca atare. Ea presupune atitudinea de deschidere a celor care se încred total în Dumnezeu și îi permite lui Isus însuși să-și manifeste puterea prin participarea la crucea și învierea sa!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu