Rugăciunea este o relație dintre două ființe: una este Dumnezeu și cealaltă este omul. Ca relația să fie posibilă, trebuie ca fiecare să posede anumite caracteristici. În evanghelia de astăzi, Dumnezeu este înzestrat cu de toate: este măsură infinită de a asculta și de a arăta milostivire. Dar, cu toate acestea nu sunt suficiente. Întrebarea cu care se încheie parabola lui Isus pune accentul pe a doua condiție: credința – „când va veni Fiul Omului, va găsi oare credinţă pe pământ?” (Lc 18,8). Printre lecturile de azi, evanghelia este una dintre preferatele sfântului Luca, deoarece îi place să-l prezinte pe Isus în rugăciune și ca învățător al rugăciunii pentru discipolii săi. Pentru credincios, rugăciunea rămâne vitală dacă nu vrea să se cadă în idolatria faptelor fără credință. Domnul ne învață necesitatea rugăciunii perseverente: este puterea convingătoare a chemării lui Dumnezeu când „strigă zi şi noapte către el” (Lc 18,7). Prima lectură prezintă rugăciunea născută din sărăcia omului. Moise stă pe vârful dealului. „Toiagul lui Dumnezeu” este puterea pentru a-i lovi pe amaleciți. A doua lectură este invitația sfântului Paul de a rămâne statornici în întâlnirea cu Scriptura în care se întemeiază credința: „din copilărie cunoşti Sfintele Scripturi care îţi pot da înţelepciunea spre mântuire prin credinţa care este în Cristos Isus” (2Tim 3,15). Liturgia Cuvântului de astăzi prezintă aspecte semnificative și esențiale pentru ucenicul care dorește să înțeleagă natura relației cu Dumnezeu: este rugăciunea!
În lectura întâia din cartea Exodului (Ex 17,8-13) se relatează istoria călătoriei dure a Israelului spre libertate. Sunt faptele lui Dumnezeu ce se desfășoară printre fiii lui Israel. În realitatea istorică, drumul spre „țara promisă”, trebuie să treacă războindu-se împotriva altor popoare care îi stau în cale. Printre aceștia textul îi menționează pe amaleciți (cf. Num 24,20), iar Deuteronomul îi îndeamnă „să ștergi amintirea lui Amalec de sub ceruri” (Dt 25,19). Aceștia vor reapărea mai târziu printre dușmanii lui Israel (cf. 1Sam 15,2-9). Moise se roagă Domnului în timpul bătăliei împotriva amaleciților: e perseverența sa în invocarea ajutorului lui Dumnezeu. Nu forța armelor aduce biruința poporului evreu! Însă text nu descriie bătălia; se concentra asupra atitudinii lui Moise care conduce poporul său de pe o colină: „eu voi sta mâine pe vârful dealului, cu toiagul lui Dumnezeu în mână” (v. 9). Atâta timp cât îl văd, situația este în favoarea evreilor, dar „mâinile lui Moise s-au îngreunat […], iar Aaron şi Hur îi sprijineau mâinile, unul de o parte şi altul de cealaltă; şi mâinile lui au rămas stabile până la apusul soarelui” (v. 12). Moise ține în mâini „toiagul lui Dumnezeu” ce a făcut minuni în timpul exodului din Egipt: este „toiagul” cu care lovise Marea Roșie care se despărțise în două (cf. Ex 14,15-28) și cu puțin timp înainte lovise stânca care dăduse apă din belșug (cf. Ex 17,5-6). Toiagul purta denumirea „a lui Dumnezeu” pentru că Moise acționa în numele și cu puterile Domnului. Ținut „sus”, îi amintea lui Israel de protecția lui Dumnezeu și îi amintea Domnului de angajamentele pe care și le luase față de poporul său. Accentul este pus pe ceea ce Dumnezeu a făcut în trecut și continuă să facă și astăzi. Primul element din rugăciunea biblică este recunoașterea propriei sărăcii. Omul strigă în rugăciune pentru că nu se simte suficient. Rugăciunea este un act de curaj. E o înțelepciune care se traduce în rugăciune!
În lectura a doua (2Tim 3,14-4,2), sfântul Paul îl îndeamnă pe Timotei să-și amintească rămânând „statornic în cele pe care le-ai învăţat şi în care crezi, ştiind de la cine le-ai învăţat!” (v. 14). Pentru a-l convinge, îi amintește de legătura emoțională care îl leagă de credință. Îi amintește că a fost educat în ea încă din copilărie: „îmi mai amintesc de credinţa neprefăcută care este în tine, care a fost mai întâi în bunica ta, Lois, şi în mama ta, Eunice, şi sunt convins că este şi în tine” (2Tim 1,5). Apostolul îi sugerează lui Timotei un punct de referință sigur: Sfânta Scriptură care trebuie să fie farul luminos de viața în exercitarea autorității: „vesteşte cuvântul, insistă la timp potrivit şi la timp nepotrivit, dojeneşte, ameninţă, îndeamnă, cu toată îndelunga răbdare şi învăţătură!” (v. 2). Este important pentru că ne spune: dacă un creștin are un angajament sau o obligație, o datorie, de care nu se poate sustrage, acesta este „Cuvântul lui Dumnezeu”, adică Sfânta Scriptura. Nu poate fi cunoscut superficial, ci trebuie „gustat” în profunzime pentru că este singurul fundament al oricărei formări: e un angajament pastoral. Duhul Sfânt să ne dea savoare pentru Cuvântul Scripturii ca să fie cunoscut, iubit și slujit.
În Evanghelia după Luca (Lc 18,1-8), Isus dă o parabolă referitoare „la datoria de a se ruga întotdeauna şi de a nu se descuraja” (v. 1). Domnul ne spune parabola judecătorului nedrept: „Aţi auzit ce a spus judecătorul nedrept! Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el, chiar dacă-i face să aştepte? Vă spun că le va face dreptate repede” (v. 6-8). Dumnezeu rezolva toate problemele omului: este gata să intervină în favoarea creaturilor sale, dar nu le forțează deciziile; le respectă limitele, chiar și defectele. Cererea de ajutor este când ne aflăm în fața lui Dumnezeu. Parabola ni-l prezintă pe Domnul ca acela care își asumă responsabilitatea față de cei slabi și asupriți și caută protectori sau eliberatori. Este promptitudinea cu care cineva [Dumnezeu] răspunde cerințelor omului.
Personajul principal al parabolei este un judecător care s-a angajat în fața comunității să protejeze bunul mers, să reprime abuzurile și să asigure că adevărul prevalează. Dar el desfășoară funcția opusă: susține inegalitatea și abuzul. Judecătorul nu este doar un nedrept, ci și un ateu: „nu se temea de Dumnezeu şi căruia nu-i era ruşine de oameni” (v. 2). În fața lui stă o văduvă care, în lumea ebraică, era lipsită de apărare: „în cetatea aceea o văduvă care venea la el şi-i spunea: «Fă-mi dreptate împotriva duşmanului meu!” (v. 3). Legea era de partea ei (cf. Ex 22,22; Dt 21,17-21), dar nimănui nu îi pasă să o aplice. Femeia își schimbă tactica: îl obosește pe judecător și îl convinge să intervină. Mult timp judecătorul nu a voit s-o asculte. Dar „şi-a zis: «Deşi de Dumnezeu nu mă tem şi de oameni nu mi-e ruşine, pentru că nu mă lasă în pace, îi voi face totuşi dreptate văduvei acesteia, ca să nu vină şi să mă tot bată la cap»” (v. 4-5). Mesajul parabolei este perseverența în rugăciune. Domnul le spune apostolilor această parabolă pentru „a se ruga întotdeauna şi de a nu se descuraja” (v. 1). Dacă oamenii răi cedează cerinței văduvei, Dumnezeu îi va asculta pe fii săi: „Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor săi care strigă zi şi noapte către el, chiar dacă-i face să aştepte? Vă spun că le va face dreptate repede” (v. 7-8).
Ca o văduva lipsită de orice sprijin, pradă oricărei nedreptăți, așa vor fi creștinii persecutați și lipsiți de apărare în fața atacurilor dușmanilor. Strigătul lor este un cuvânt care nu mai are puterea de a fi articulat; ajung în adâncul tulburării. Dar Domnul le spune să aștepte: „chiar dacă îi face să aştepte” (v. 7). Rugăciunea continuă, neîncetată, este datoria creștinului: „atunci când ne rugăm cu adevărat, existăm cu adevărat”, spune Thomas Merton (1915-1968), călugărul trapist.
Să ne rugăm împreună! Să ne recunoaștem sărăcia! Să apelăm la milostivirea Domnului!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu