† Pomenirea răposaților: Credința în Cristos este experiență de înviere [2 noiembrie 2025]

 Credința în Cristos este experiență de înviere

Lecturi biblice: Iob 19,1.23-27a; Romani 5,5-11; Evanghelia Ioan 6,37-40; lecturi biblice

Omilie

Astăzi este ziua în care îi pomenim pe toți morți și reînnoim mărturisirea noastră de credință în înviere lui Cristos și confirmăm încrederea în promisiunea Domnului: „oricine îl vede pe Fiul şi crede în el să aibă viaţa veşnică, iar eu îl voi învia în ziua de pe urmă” (In 6,40). Toate cele trei lecturi prezentate în lecționar luminează experiența vieții și a morții. Confruntați cu moartea, se întâlnește „dorul” după plenitudinea vieții și după iubire. Este invocația lui Iob din prima lectură: „îl voi vedea pe Dumnezeu; eu însumi îl voi vedea şi ochii mei vor privi” (Iob 19,26-27). Isus Cristos, cu darul lui Dumnezeu, motivat de iubire pentru om, s-a manifestat prin moartea pentru păcătoși, cum se exprimă apostolul Paul în a doua lectură: „Cristos a murit la timpul hotărât pentru cei nelegiuiţi. […] Dar Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi prin faptul că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi” (Rom 5,6.8). Două mișcări – respectiv ascensiunea și coborâtul – își găsesc sinteza în omul Isus, care a coborât din cer nu pentru a face voia sa, ci pe a Tatălui care l-a trimis: „m-am coborât din cer nu ca să fac voinţa mea, ci voinţa celui care m-a trimis; şi aceasta este voinţa celui care m-a trimis: să nu se piardă nimeni dintre cei pe care mi i-a dat de la el, ci să-i învii în ziua de pe urmă” (In 6,38-39). Comemorarea morților ne conduce la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu. Moartea lui Isus este împlinirea unei vieți marcate de iubire, devind deschiderea de speranță și de viață pentru cei care cred în el. Moartea este transfigurată atunci când devine un act de iubire. Dragostea lui Dumnezeu și a lui Isus este la originea învierii, iar învierea este promisiunea pe care Domnul o face oamenilor, celor pe care Dumnezeu i-a dat să-i învie în ziua de apoi. Astfel se manifestă realizarea dorinței și speranței lui Iob [din prima lectură], pe măsură ce își proclamă încrederea în răscumpărătorul său și comuniunea cu Dumnezeu după moarte.

În lectura întâia (Iob 19,1.23-27a), luată din Cartea lui Iob, este dat răspunsul lui Iob către Bildad, unul dintre cei trei prieteni care, aflând de nenorocirea sa, vine să-l viziteze. Indignat din cauza atacurilor prietenilor (cf. Iob 19,2-5), care par să ignore situaţia tragică a omului oprimat de Dumnezeu şi persecutat şi căruia îi este negată dreptatea (cf. Iob 19,6-12), considerându-se abandonat de toţi, lansează un strigăt sfâşietor: „aveţi milă, aveţi milă de mine, voi, prieteni ai mei căci mâna lui Dumnezeu m-a atins” (Iob 19,21-22). Cufundat în abisul mizeriei, îşi revine şi proclamă încrederea sa absolută în „apărătorul”, go’el, în ebraică, „mântuitorul” sau „eliberatorul”, pe care-l vede cu ochii săi pentru a-i acorda dreptate: „Eu ştiu că răscumpărătorul meu este viu şi că, în cele din urmă, se va ridica peste ţărână. După ce îmi vor roade această piele a mea, fără carnea mea îl voi vedea pe Dumnezeu. Eu însumi îl voi vedea şi ochii mei vor privi” (v. 25-27). Versetele alese de liturgiști prezintă o exclamație impregnată de o speranță de dincolo de lume. Din adâncul disperării, Iob refuză să renunţe la credinţă. Din sufletul său înfrânt, se ridică o licărire de speranţă care se bazează pe încrederea că trebuie să existe o dreptate plină de compasiune. Expresia „îl voi vedea pe Dumnezeu” este o mărturisire de credință în viața de apoi. Se afirmă posibilitatea cunoașterii lui Dumnezeu, contemplată cu ochii duhului, eliberată de învelișul trupului.

În lectura a doua din Scrisoarea către Romani (Rom 5,5-11), omul nu trebuie să aștepte împlinirea promisiunii pentru a fi îndreptățit. Dumnezeu a intervenit în istorie legând viitorul omenirii mântuite de prezent – „acum”: „cu atât mai mult acum, când suntem justificaţi prin sângele lui, vom fi mântuiţi […]; am fost reconciliaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului său” (v. 9-10). Isus a murit pentru noi „acum”, „pe când eram încă păcătoși” (v. 8). Adverbul de timp „acum” indică timpul prezent: „Dar Dumnezeu şi-a arătat iubirea faţă de noi prin faptul că, pe când eram încă păcătoşi, Cristos a murit pentru noi. Aşadar, cu atât mai mult acum, când suntem justificaţi prin sângele lui, vom fi mântuiţi prin el de mânie, deoarece dacă, duşmani fiind, am fost reconciliaţi cu Dumnezeu prin moartea Fiului său, cu atât mai mult, reconciliaţi fiind, vom fi mântuiţi prin viaţa lui (v. 8-10). Verbul „a mântui” este folosit aici în sensul de eliberare. Iubirea lui Dumnezeu pentru noi este o realitate revărsată în inimile noastre prin Duhul Sfânt. Paul revine acum la speranța noastră care nu ne va înșela și afirmă certitudinea mântuirii finale. Nici un viitor nu ne poate înspăimânta pentru că îl întâlnim pe Cristos, fratele nostru, „Domnul” [Kyrios, în limba greacă] și Răscumpărătorul [Go’el, în ebraică]. Suntem cu adevărat deschiși la o speranță fără sfârșit.

În Evanghelia după Ioan (In 6,37-40), Isus caută să „transfere” atenția ascultătorilor de la amintirea semnelor pe care Moise le-a făcut asupra semnelor pe care el însuși le aduce în viața oamenilor, manifestând voința Tatălui, de a recupera fiecare ființă vie: „m-am coborât din cer nu ca să fac voinţa mea, ci voinţa celui care m-a trimis; şi aceasta este voinţa celui care m-a trimis: să nu se piardă nimeni dintre cei pe care mi i-a dat, ci să-i învii în ziua de pe urmă” (v. 38-39). Domnul este dătătorul vieții care învie. Pentru a avea viață veșnică, este necesar să „mergi” la Isus, adică să aderi la mesajul său cu credință. Aceasta este singura, dar esențiala condiție pentru a obține mântuirea deplină. Domnul are misiunea de a îndeplini pe deplin voința Tatălui, adică de a comunica viața veșnică celor care cred în el: „pentru că aceasta este voinţa Tatălui meu: oricine îl vede pe Fiul şi crede în el să aibă viaţa veşnică” (v. 40). Centrul textului face aluzie la întruparea Cuvântului: „m-am coborât din cer nu ca să fac voinţa mea, ci voinţa celui care m-a trimis” (v. 38). Acum, voința Tatălui are ca scop mântuirea tuturor celor încredințați lui Isus.

Este ziua celebrării celei mai mari speranțe a noastre dedicată pomenirii tuturor celor decedați. Nu este o sărbătoare tristă. Credem cu adevărat în „Paștele” Celui Înviat. Dumnezeu atotputernic este Dumnezeul iubirii, care nu lasă morții în morminte, pentru că el însuși a făcut moartea să moară ieșind glorios din mormânt căci Domnul a înviat. Moartea creștină nu este o simplă trecere a sufletului dintr-o stare la alta, ci este întâlnirea cu Dumnezeul iubirii care mântuiește, aducând încredere și speranță în viața fără sfârșit, după cum spune „prefața” primei Liturghii pentru răposați: „căci viaţa credincioşilor tăi, Doamne, se schimbă, dar nu se pierde, şi, după destrămarea nestatornicei locuinţe pământeşti, le este pregătit un lăcaş veşnic în ceruri”.

Viața se „transformă”… prin iertare! Credința în Cristos este o experiență de înviere! Odihna veşnică dă-le-o lor, Doamne și lumina fără de sfârşit să le strălucească!