Lecturi biblice: Ezechiel 47,1-2.8-9.12; 1Corinteni 3,9c-11.16-17; Ioan 2,13-22; lecturi biblice
Omilie
În acesta duminică celebrăm sfințirea Bazilicii „Sfântul Ioan” din Lateran. Este construită de împăratul Constantin cel Mare (306-337) pe colina Lateran. Astăzi ne reunește prima bazilică construită la Roma din Lateran cu baptisteriul dedicat sfântului Ioan Botezătorul, cu fațada pe care putem citi: „Mama tuturor Bisericilor lumii”. Astfel, catedrala din Roma nu este Bazilica „Sfântul Petru”, așa cum o cred mulți, ci Bazilica „Sfântul Ioan din Lateran”[1]. Era sărbătorită pe 9 noiembrie încă din secolul al XII-lea. Inițial, era doar pentru Catedrală din Roma. Mai târziu, a fost extinsă la toate Bisericile din Roma și din lume, ca semn de comuniune și unitate față de Catedra lui Petru, care, potrivit sfântului Ignațiu din Antiohia „prezidează toată adunarea carității” și sfântului Clement din Alexandria „conduce adevărul”. Cele trei lecturi de astăzi ne ajută să căutăm relația de iubire adevărată și profundă cu Dumnezeu, care se găsește în toate bisericile dedicate întâlnirii cu Cristos. Templul este imaginea profetică după cuvântul promisiunii: „în timpul unei viziuni, trimisul Domnului m-a făcut să mă întorc la intrarea templului şi, iată, o apă ieşea de sub pragul casei, dinspre răsărit […]. Apa cobora de sub partea dreaptă a templului” (Ez 47,1). Templul este imaginea comunității creștine: „voi sunteţi zidirea lui Dumnezeu; după harul lui Dumnezeu care mi-a fost dat, ca un arhitect înţelept, eu am pus temelia, iar un altul construieşte deasupra; dar fiecare să aibă grijă cum construieşte!” (1Cor 3,9c). Templul este trupul lui Isus: „însă el vorbea despre templul trupului său” (In 2,21), din evanghelia de azi. Sărbătoare ne invită să recunoaștem și să celebrăm prezența lui Dumnezeu în mijlocul poporului său: este un izvor de reînnoire. Să observăm detaliile din lecturile de astăzi.
Prima lectură (Ez 47,1-2.8-9.12) ne vorbește despre un izvorul de apă care redă viață pământurilor aride și Mării Moarte. În Palestina, apa era destul de rară. Din templului, profetul Ezechiel vede țâșnind un râu: „iată, o apă ieşea de sub pragul casei, dinspre răsărit, pentru că faţa templului era spre răsărit. Apa cobora de sub partea dreaptă a templului” (v. 1). Trimisul Domnului „mi-a zis: «Apele acestea care ies spre regiunea din răsărit coboară […] şi ajung în mare. Ieşite spre mare, vindecă apele […]; vor fi foarte mulţi peşti, căci au ajuns acolo apele acestea şi au vindecat: toate la care va ajunge râul vor trăi»” (v. 8-9). În această relatare, apa este considerată simbolul puterii dătătoare de viață a lui Dumnezeu, căci prezența lui este sursă de viață. Profetul anunță că Dumnezeu este acolo pentru a ne elibera de sub puterile morții și vine să pună în noi „o inimă nouă și un duh nou”. Este prezența unei vieți noi: „când au venit la Isus şi au văzut că deja murise, nu i-au zdrobit fluierele picioarelor, ci unul dintre soldaţi i-a străpuns coasta cu o suliţă şi îndată a ieşit sânge şi apă” (In 19,33-34). Ioan, evanghelistul, reuneşte două simboluri: „apa vie” (In 7,38-39; cf. Zah 12,10; 13,1), simbolizând Duhul lui Dumnezeu, şi „sângele” (cf. In 6,51-56), simbolul jertfirii totale de sine. În Domnul are loc întâlnirea omului cu Dumnezeu și întâlnirea fraternității umane.
În lectura a doua (1Cor 3,9-11.16-17), sfântul Paul afirmă că „sunteţi opera lui Dumnezeu” (v. 9). Nu zidurile, ci comunitatea credincioșilor este adevăratul edificiul al Domnului. Nimeni nu poate pune o altă temelie diferită de cea pusă care este Isus Cristos cu evanghelia: aceasta este fundamentul. Cu o întrebare retorică, apostolul le amintește corintenilor: „nu ştiţi că voi sunteţi templul lui Dumnezeu şi că Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?” (v. 16). Templul din Ierusalim era văzut ca locuința lui Dumnezeu. Acum Dumnezeu locuiește în Biserica sa, care este noul templu. Apostolul Petru folosește aceeași imagine a templului: „voi, ca nişte pietre vii, sunteţi zidiţi într-o casă spirituală […] prin Isus Cristos!” (1Pt 2,5). Așa cum templul era cea mai mare concentrare a gloriei, luminii și splendorii lui Dumnezeu, tot așa cel botezat devine sanctuarul său: este măreția Domnului! Paul trece la unul dintre cele mai mari scandaluri ale creștinismului: nu sunt necesare „temple” în care să-l „închidă” pe Dumnezeu. Adevăratul templu al Domnului este însăși comunitatea umană: sunt frații și surorile noastre, persoana noastră. Are dreptate sfântul Irineu din Lyon: „gloria lui Dumnezeu este omul viu, iar viața omului constă în viziunea lui Dumnezeu” (Ireneu din Lyon, Împotriva ereziilor, 4,20,5-7).
În Evanghelia după Ioan (In 2,13-22), „Paştele iudeilor era aproape, iar Isus a urcat la Ierusalim” (v. 13). Domnul ne duce la Ierusalim, cu puțin timp înainte de Paște. Ca orice evreu credindios, se suie la templu și, văzându-l transformat într-o piață, săvârșește un gest profetic: îi alungă pe vânzători și pe schimbătorii de bani, purificând locul sacru. Totul era orientat spre Misterul Pascal. Isus s-a suit la Ierusalim: tema urcușului la Ierusalim revine frecvent în evanghelii [în special în cea a sfântului Luca] semnificând orientarea totală a lui Isus spre Paște, împlinirea „ceasului” său: „înainte de sărbătoarea Paştelui, ştiind Isus că îi venise ceasul să treacă din lumea aceasta la Tatăl, iubindu-i pe ai săi care erau în lume, i-a iubit până la sfârşit” (In 13,1). Isus a venit la Ierusalim: „a găsit în templu vânzătorii de boi, de oi şi de porumbei şi pe schimbătorii de bani şezând acolo” (v. 14). Animalele vândute erau folosite pentru ofrande rituale și pentru sacrificii, iar schimbătorii de bani schimbau monedele din Imperiului Roman cu argint sau aur pentru a fi oferite în Templu pentru că nu se acceptau monedele cu efigia conducătorilor romani. Aceste servicii, care trebuiau să servească cultului, fuseseră transformate într-o afacere. „Luaţi acestea de aici! Nu faceţi casa Tatălui meu casă de negustorie!” (v. 16). Discipolii și-au amintit că este scris: „Râvna pentru casa ta mă mistui” (Ps 69,10; In 2,17). Referința din Vechiul Testament are o semnificație dublă: ducere la moarte sau absorbire totală. Când Isus a înviat din morți, ucenicii și-au amintit că fusese scris. În lumina Paștelui, înțelegem tot ce făcuse și învățase Isus. Evanghelia răspunde la înviere și vorbește despre înviere. Înțelege sensul expresiei „casa Tatălui”, căci se naște Biserica! „Aşadar, l-au întrebat iudeii şi i-au zis: «Ce semn ne arăţi că ai dreptul să faci acestea?» Isus le-a răspuns: «Dărâmaţi acest templu şi în trei zile îl voi ridica!» […] Însă el vorbea despre templul trupului său” (v.18-19.21). Adevăratul templu nu mai este făcut din piatră, ci din „carne”: este umanitatea sa, în care Dumnezeu și-a făcut locuința – „și Cuvântul s-a făcut trup şi a locuit între noi” (In 1,14). În Isus, Dumnezeu întâlnește omenirea. Fiul Omului este noul loc sfânt, în comunicarea cu Tatăl – adevărata „prezență” a lui Dumnezeu în mijlocul poporului său. Trupul lui Isus este izvorul harului care țâșnește din coasta străpunsă și aduce viață umanității.
Să-i mulțumim Domnului că ne-a făcut „temple” vii ale lui Dumnezeu!
[1] Bazilica au fost dedicată sfântului Ioan Botezătorul de papa Sergiu al III-lea (904-911) în secolul al X-lea, cu ocazia sfințirii noului baptisteriu, iar papa Lucius al II-lea (1144-1145) a dedicat și sfântului Ioan evanghelistul în secolul al XII-lea (Bazilica „Sfântul Ioan” din Lateran – Wikipedia).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu