A ști să-i mulțumești Domnului
Lecturi biblice: 2Regilor 5,14-17; 2Timotei 2,8-13; Evanghelia Luca 17,11-19; lecturi biblice
Omilie
Liturgia Cuvântului din această duminică are ca temă recunoștința. Există o experiență de credință ce produce vindecarea radicală, adică o senzație clară de a fi salvat de la ruină. Mântuirea lasă omul fără cuvinte; trebuie să izvorască din inimă lui laudă și mulțumire pentru toate lucrările lui Dumnezeu. Pentru omul biblic, boala este un fapt fizic, dar cu o conotație morală – e legată de păcat; vine de la nerespectarea obligației unui comportament, încălcând legile Domnului. Din acest motiv, Isus, după vindecări, îi cere omului să nu mai păcătuiască (cf. Lc 13,2; In 3,14). Lepra, datorită naturii sale și consecințelor pe care le provoca, contamineză omul în întregime, trup și suflet: leprosul era „necurat”, impur; nu se putea nici măcar apropia de ceilalți din popor (cf. Lev 13,43). Lepra este întotdeauna un simbol, dacă nu chiar un sinonim, al păcatului. Mântuirea pe care Domnul o oferă omului este simbolizată în lecturi [prima și evanghelia] de o boală fizică incurabilă care este lepra. În ambele cazuri, vindecarea, adică experiența mântuirii, este legată de două elemente foarte importante: credința în cuvântul inspirat al profetului Eliseu [în primul caz] și al lui Isus [în al doilea] și lauda înțeleasă ca recunoaștere a adevăratului Dumnezeu. E recunoștința unui străin, Naaman sirianul, față de profetul Eliseu, pentru vindecarea de lepră, cât și a leprosului care era un străin, samaritean, ce se întoarce să-i mulțumească lui Isus pentru vindecarea sa. Sfântul Luca prezintă străini ca modele de oameni credincioși autentici. Apostolul Paul le cere discipolilor, mai ales lui Timotei, să fie consecvenți cu credința lor până la sfârșit și de a-i mulțumi lui Dumnezeu: „Adu-ţi aminte de Isus Cristos!” (2Tim 2,8).
În prima lectură (2Re 5,14-17) apare faptele lui Eliseu în jurul anului 800 î.C. Este discipolul și succesorul profetului Ilie. Să ne plasăm în context. Vindecarea generalului sirian de către profet are loc în războiul dintre Siria și Israel: fiecare pretext este o ocazie de a declara război celuilalt. Aici, este provocarea regelui Siriei, Hazael (800 î.C.), care îl trimite pe generalul bolnav de lepră, la regele lui Israel ca să-l vindece. Dacă regele ar refuza, ar fi considerat un afront din partea regelui Siriei. În această conjunctură, intervine profetul Eliseu, asumându-și responsabilitatea și mutând-o de la nivelul politic la cel religios. Generalul este constrâns să se dezbrace de „noblețea” sa și să asculte cuvântul lui Eliseu. Prin umilirea sa, descoperă milostivirea Domnului. Străinul recunoaște adevărul despre Dumnezeului lui Israel. Leprosul s-a vindecat scufundându-se de șapte ori în Iordan. În momentul în care s-a vindecat, îl recunoaște pe Dumnezeul lui Eliseu ca autor al vindecării sale. Se întoarce la profet pentru a-și arăta recunoștința oferind daruri, dar este refuzat. De acum încolo, oferă jertfe numai lui Dumnezeu: „Lasă, te rog, să i se dea slujitorului tău pământ cât poate duce o pereche de catâri! Căci slujitorul tău nu va mai aduce arderi de tot sau jertfe altor dumnezei decât numai Domnului” (v. 17). Credința lui Naaman este numai în Dumnezeu: „Iată, ştiu acum că nu este Dumnezeu pe tot pământul decât numai în Israel (v. 15). Rămâne posibilitatea de a fi fideli Domnului în un teritoriu străin Israelului. Dumnezeu este capabil să lucreze cu credincioși și în țări străine. Cuvintele lui Eliseu: „Mergi în pace!” (2Re 5,19), încheie episodul. Este o cheie pentru a înțelege evanghelia de astăzi.
În lectura a doua (2Tim 2,8-13), apostolul Paul declară că își trăiește suferința ca mijloc de a purta mântuirea celor pe care Dumnezeu i-a ales, căci era prizoner. Și explică: mântuire constă într-o relație profundă care îl unește pe credincios cu Isus mort și înviat și acceptarea mesajului său de iubire. Indică misiunea încredințată: „adu-ţi aminte de Isus Cristos […] pentru care sufăr până acolo că sunt legat ca un răufăcător! Dar cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi legat” (v. 8.9). Izvorul puterii unui credincios nu stă în capacitatea trupului de a fi liber, ci în credința în Dumnezeu, în iubirea sa și în promisiunea mântuirii făcută de Isus omenirii. Pentru a îndeplini această datorie, apostolul îndură închisoare și lanțuri. Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să rămână întotdeauna integru, intact, liber, fără modificări. Paul îi oferă lui Timotei un criteriu ce se aplică fiecărui credincios: când suferi, luminează-ți suferința stând la umbra crucii, care nu-l mai dezvăluie pe Domnul răstignit, ci pe Isus înviat. Crucea nu este un faliment, ci perspectiva învierii: e cheia vieții și a morții, fundamentul încrederii creștine ce are rădăcini cufundate în fidelitatea lui Dumnezeu. Oamenii pot trăda, eșua, obosi, dar Dumnezeu „s-a condamnat pe sine” să fie un Dumnezeu fără alternative: „Dacă îndurăm cu răbdare împreună cu el, vom şi domni împreună cu el. Dacă îl renegăm, şi el ne va renega. Dacă suntem infideli, el rămâne fidel, pentru că nu se poate renega pe sine” (v. 12-13). Această fidelitate implică fidelitate față de fiecare dintre noi până la durerea cea mai acută: „S-a împlinit!” (In 19,30). Sacramentul fidelității este aici, înaintea noastră: e Euharistia, misterul lui Dumnezeu „frânt” și „vărsat” din iubire!
În Evanghelia după Luca (Lc 17,11-19) este vindecarea de către Isus nu a unuia, ci a zece leproși. Sunt într-un context evreiesc. Legea (Lev 13,45-46; 14,2-7) definește orice boală de piele drept „lepră”. Sunt zece săraci, nenorociți, marginalizați din societate, lipsiți de orice perspectivă umană: „A intrat într-un sat şi i-au venit în întâmpinare zece leproşi care stăteau la distanţă. Aceştia şi-au ridicat glasul, strigând: «Isuse, Învăţătorule, îndură-te de noi!» Văzându-i, el le-a spus: «Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor!»” (v. 12-14). Domnul nu le face nici o promisiune, ci pur și simplu le poruncește să se prezinte preotului căruia îi revine misiunea de a le confirma vindecarea. Certificarea este ritualică: preotul templului confirmă vindecarea și declară persoana vindecată liberă de orice impuritate, reluându-și viața religioasă și civilă, din care fusese anterior exclusă. Isus se supune acestei legislații pentru a da credibilitate juridică acțiunii sale. Numărul zece este numărul minim cerut de Lege pentru a forma un grup atât pentru rugăciune cât și pentru celebrarea Shabatului și, în mod special, pentru „Cina Pascală” (Sèder Pesach). Cererea lui Isus este un act de credință. Toți merg și, pe parcurs, sunt vindecați. Apoi, se întâmplă ceva neașteptat: unul dintre ei se desprinde de grup și, lăudându-l pe Dumnezeu, merge să-i mulțumească Domnului. Zece leproși sunt vindecați, nouă dintre ei erau evrei. Nici măcar nu se obosesc să-i fie recunoscători! Unul singur este „samaritan”, adică considerat drept păgân, se întoarce să-i „mulțumească” pentru darul primit. Textul grecesc, pentru a descrie gestul său de recunoștință, folosește verbul care exprimă sacramentul Euharistiei [participiul prezent activ eucharistôn]: este mulțumirea prin excelență a întregii Biserici. Sfântul Luca observă că era un samaritean[1]. Domnul este uimit că s-a întors doar unul și era străin: îl izbește nu atât faptul că îi mulțumește, dar că îi dă laudă lui Dumnezeu. Isus îi spune numai lui că, în credința sa, a obținut salvarea: „Credinţa ta te-a mântuit!” (v. 19). Ceilalți crezuseră, dar el a recunoscut darul primit; prin urmare credința sa l-a mântuit, chiar fără a aparține poporului și religiei lui Israel. Deci, mântuirea constă în a ști să recunoști și să-i mulțumești Domnului!
[1] Samaritenii erau evreii care au rămas după deportarea populaţiei în Asiria [721 î.C.] (distrugerea Regatului de Nord – Israelui în Imperiul Neo-Asirian) şi colonii păgâni aduşi de regele Asiriei. Acceptau Cartea Sfântă a lui Moise şi tăirea împrejur, dar nu participau la cultul religios în templul din Ierusalim, ci îşi construiseră un templu pe muntele Garizim.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu