A da mărturie
Lecturi biblice: Isaia 49,3.5-6; 1Corinteni 1,1-3; Evanghelia Ioan 1,29-34; lecturi biblice
Omilie
Sfânta Scriptură oferă întotdeauna o viziune optimistă asupra istoriei care este condusă de Dumnezeu. În a doua duminică din „timpul de peste an” lecturile biblice revin la legătura dintre misiunea „slujitorului Yahweh” (în ebraică) [acest „Nume” – Yahweh – nu se pronunță de către evrei niciodată] și slujirea lui Isus, prezentat ca „Mielul lui Dumnezeu”. Tema liturigiei de astăzi este sfințenia Bisericii ca urmare a curățirii de către Isus – „Mielul” care ridică păcatul lumii. Prima lectură constă în al doilea cântec al „slujitorului Domnului” ce se referă la întoarcerea lui Israel din exilul babilonian. Misiunea sa este să conducă „înapoi pe cei rămaşi ai lui Israel” (Is 49,6), adică să-i aducă înapoi în Iudeea. A doua lectură este salutul apostolui Paul către comunitatea creștină din Corint. E începutul scrisorii către biserica aflată în criză. Aici, creștinii sunt numiți de apostol „sfinți”: „către Biserica lui Dumnezeu care este în Corint, celor care au fost sfinţiţi în Cristos Isus, chemaţi să fie sfinţi împreună cu toţi” (1Cor 1,2). Evanghelia după Ioan înțelege că Mesia este dătătorul Duhului Sfânt, pentru că el îl posedă în plinătatea sa. Isus comunică sfințenia comunicând darul Duhului. Duhul este comunicat creștinului la botez, ce diferă de cel administrat de Ioan Botezătorul, căci Cristos este „cel care botează în Duhul Sfânt” (In 1,33), care pătrunde în adâncurile omului și îl face să se reînnoiască. Botezătorul dă mărturie despre mântuitorul omenirii: „Eu am văzut şi am dat mărturie: acesta este Fiul lui Dumnezeu!” (In 1,34).
În lectura întâia (Is 49,3.5-6) este figura „slujitorului lui Dumnezeu” tot mai clară. Speranțele nu se pierd datorită acțiunii acestui personaj care, în ciuda umilințelor și suferințelor pe care va trebui să le înfrunte, va reuși să facă proiectul lui Dumnezeu să triumfe. Misiunea „slujitorului Domnului” nu va conduce poporul ales să domine națiunile, ci să le convertească la Dumnezeu; nu va condamna popoarele la distrugere, ci le va duce la „lumină”: prin urmare, la sfințenie și dreptate de care beneficiază Israel. „Slujitorul” va fi purtătorul de cuvânt, „profetul” lui Dumnezeu printre Israel și națiuni, pentru a-i face pe amândoi un popor unic, dedicat aceleiași cauze. Israel înseamnă „Dumnezeu își arată puterea”. Numele Israel i-a fost dat lui Iacob de îngerul lui Dumnezeu, după o noapte de luptă la râul Iaboc, luptă în care Iacob părea la început că este învingător, când recunoaşte caracterul supranatural al adversarului său și îl „forţează” pe acesta să-l binecuvânteze (cf. Gen 32,27-30). Israel este redus la două seminții – Iuda și Beniamin – sau Regatul lui David sau „Casa lui Iacob”[1]; apoi, a fost redus la deportații din Babilon, la micul „rest” – săraci și umili – care, după exil (538 î.C.), s-au adunat la Ierusalim: „Domnul mi-a spus: «Tu eşti slujitorul meu, Israel; în tine mă voi glorifica». Acum, aşa vorbeşte Domnul, cel care m-a plăsmuit în sânul mamei ca să fiu slujitorul lui, ca să-l întorc pe Iacob şi să-l adun pe Israel” (v. 4-5). Isus începe „noul Israel”, adică Biserica: „este puţin să fii slujitorul meu, ca să ridici triburile lui Iacob şi să-i aduci înapoi pe cei rămaşi ai lui Israel” (v. 6). Dacă inima poporului se deschide la cuvânt lui Dumnezeu, totul se transfigurează: „te-am pus lumină pentru popoare, ca să fie mântuirea mea până la marginile pământului” (v. 6). După ce a experimentat mântuirea și a recăpătat demnitatea, Israel poate să fie „lumină” pentru neamuri și vestitor al mântuirii până la marginile pământului.
În lectura a doua (1Cor 1,1-3), sfântul Paul scrie către comunitatea din Corint. Corint, pe timpul apostolului, era o cetate mare din Grecia: avea o jumătate de milion de locuitori și era afectat de corupție și pornografie pe scară largă. Puținul aluat din evanghelie a fermentat și a înălțat masele păgâne; în câteva luni, Paul a făcut să înflorească o Biserică creștină. În Corint, există o comunitate de „sfinți” care îl iubesc pe Dumnezeu. Primii creștini sunt numiți „sfinţi împreună cu toţi cei care invocă în orice loc numele Domnului nostru Isus Cristos” (v. 2). Aici este misterul Bisericii! Paul își urmează discursul cu un salut; le urează „har și pace” de la Dumnezeu și de la Isus. Ei obțin „har” când Dumnezeu se întoarce spre ei în bunăvoința și iubirea sa cea milostivă. „Pacea” înseamnă ceva mai mult decât simpla stare de reconciliere cu Dumnezeu. Pacea este traducerea cuvântului ebraic shalòm, adică mântuire, și include toate darurile și binecuvântările pe care Dumnezeu le oferă omenirii în timpul mesianic prin Isus Cristos – Mesia. Acesta exprimă încredere, bucurie, speranță reînnoită. Suntem învăluiți de bunăvoința și iubirea lui Dumnezeu. Pentru Paul, cei care s-au „predat” sau „consemnat” în mâinile lui Dumnezeu sunt „sfinți”.
Evanghelial după Ioan (In 1,29-34) – a patra evanghelie – nu vorbește despre botezul lui Isus. Cuvintele lui Ioan Botezătorul introduc figura Domnului și deschid drumul către misiunea sa. El anunță un botez deosebit celui pe care îl administrează și se recunoaște ca martor fidel, cu misiunea de la Dumnezeu însuși, să-l prezinte lumii ca „Mielul lui Dumnezeu”. Titlul de „miel” a concentrat teologia răscumpărării. Isus împrumută de la Isaia (cf. Is 53,7) și Ieremia (cf. Ier 11,19) imaginea mielului care se lasă dus la tăiere și îi pregătește pe discipolii săi să-l vadă pe Mesia „slujitor suferind”. Ceasul morții pe cruce a coincis cu ora când mieii era jerfiți pentru „cina pascală” (cf. In 18,28; 19,31-37): el era „mielul” al cărui sânge avea să elibereze poporul de păcate și să facă „Noua Alianță”. În „Ziua Ispășirii” sau Yom Kippur [în ebraică], ispășirea și iertarea păcatelor se petrec în templu, în „Sfinta Sfintelor”, în spatele vălului sanctuarului. Reconcilierea lui Isus era pe cruce, în fața zidurilor Ierusalimului, atunci vălul templului s-a rupt, făcând inutil sanctuarul. Biserica primară, după învierea lui Isus, l-a salutat pe „Domnul” ca „Mielul Pascal”, sacrificat și înviat, biruitor al morții, păcatului și răului. Celebrăm „nunta Mielului”, citim în Apocalips – ospăţul de nuntă al Mielului (cf. Ap 19,5-9). Este „Mielul lui Dumnezeu” ce ridică păcatul lumii sau poartă asupra sa: e moartea răscumpărătoare care distruge păcatul de la rădăcină, unde acesta se ramifică. La evanghelistul Ioan, botezul Domnului este văzut ca „consacrarea” pentru misiunea sa de răscumpărător. Liturgia spune că moartea lui Isus a fost „consumată” [„s-a împlinit!”; „consummatum est” (In 19,30), în latină Vulgata]: e desăvârșirea, împlinirea, plinătatea botezului său.
„Eu nu-l cunoşteam” (v. 31.33), spune Ioan Botezătorul de două ori, referindu-se la Isus. A-l „cunoaște” pe Domnul este echivalent cu a-l recunoaște ca Mesia. Verbele „a vedea”, „a cunoaște”, „a crede” au același înțeles în evanghelia a patra. Botezătorul spune de două ori „am văzut”: „am văzut Duhul coborând ca un porumbel din cer şi a rămas deasupra lui” (v. 32); „acela deasupra căruia vei vedea Duhul coborând şi rămânând peste el, el este cel care botează în Duhul Sfânt” (v. 33). Isus primește Duhul fără măsură. El botează în Duhul Sfânt, adică ne cufundă în viața sa divină. „Eu am văzut şi am dat mărturie: acesta este Fiul lui Dumnezeu” (v. 34). E rezumatul întreagii prezentarii a Domnului. Dumnezeu se manifestă pe deplin printre oameni cu iubirea sa, cea milostivă, ce se revărsa asupra umanității. Este mărturia lui Ioan… și a noastră! Kyrie eleison [în greacă], care înseamna „Doamne, îndură-te” de noi!
[1] Isus a provenit din Iuda, Paul din Beniamin și Ioan Botezătorul a fost din seminția lui Levi.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu