Umilință, iertare și milostivire
Lecturi biblice: Ben Sirah 35,15b-17.20-22a; 2Timotei 4,6-8.16-18; Evanghelia Luca 18,9-14; lecturi biblice
Omilie
Acțiunea creștină izvorăște dintr-o relație autentică cu Dumnezeu în rugăciune. Stilul de viață al credinciosului este caracterizat de conștiința că este un păcătos, dar că prin cruce va trebui să se unească cu Cel Viu prin înviere. Atitudinea lui Dumnezeu față de omul păcătos nu poate fi decât una de iertare, înțelegere și iubire. Nu se lasă copleșit de mânie, nici derutat de daruri: e imparțial cu toți. Nu putea să fie altfel. Înteleptul și apostolul Paul amintește că „dreptatea” lui Dumnezeu trebuie să biruiască întotdeauna. Liturgia de astăzi reia tema rugăciunii: azi vine precizat că alături de credință este necesar și umilința. Prima lectură afirmă în mod clar că „rugăciunea celui umil străbate norii” (Sir 30,21). În evanghelia de astăzi ni se spune: umilința este atitudinea celui care știe că faptele proprii nu sunt suficiente pentru a ne face vrednici înaintea lui Dumnezeu: vameșul „îşi bătea pieptul, zicând: «Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!»” (Lc 18,13). Evanghelia recunoaște validitatea învățăturii lui Ben Sirah care leagă umilința ce trezește compasiunea divină: e dispoziția interioară față de Dumnezeu care iartă. E exemplul săracului, fără pretenții, susținut de Dumnezeu, atunci când ajutoarele umane au eșuat sau dificultățile slujirii apostolului Paul sunt depășite: însă „Domnul mi-a fost alături şi m-a întărit” (2Tim 4,17). Umilință, iertare și milostivire!
În lectura întâia (Sir 35,15b-17.20-22a), Ben Sirah vrea să interiorizeze adevăratul cult şi trece la rugăciunea pe care Dumnezeu o ascultă: cea a săracului, a orfanului, a văduvei, a celui smerit – „rugăciunea celui umil străbate norii” (v. 21). Subliniază predilecţia milostivirii lui Dumnezeu în ascultarea strâmtorării omului. Înțeleptul avertizează: Domnul nu poate fi înșelat, pentru că, prin natura sa, el se află de partea săracilor, ale căror rugăciuni le ascultă întotdeauna: „rugăciunea celui nedreptăţit va fi ascultată; să nu treci cu vederea strigătul celui orfan şi a văduvei” (v. 16-17). Dacă nu este o expresie a unei vieți trăite după „dreptatea” lui Dumnezeu, rugăciunea devine o mare blasfemie ce cade asupra celui care se roagă. Revine ideea de „dreptate”, referindu-se aici la Dumnezeu, cel „drept” prin excelență. Dreptatea Domnului se exprimă în grija pe care o arată față de săraci și de condiția lor. Pentru Dumnezeu, a fi „drept” înseamnă a interveni pentru a vindeca acele situații de dezechilibru din cadrul comunității umane ce sunt în detrimentul săracilor: „nu se va îndepărta până când Cel Preaînalt nu-l va vizita, va da dreptate celor drepţi şi va face judecată” (v. 21-22). Astfel, israelitul este îndemnat de înțelept să nu-l considere pe Domnul ca un judecător părtinitor care poate fi corupt prin jertfe [„Nu încerca să-l mituieşti, căci nu va primi, şi să nu te bazezi pe o jertfă nedreaptă! Căci Domnul este judecător şi la el nu este părtinire” (Sir 35,14-15)] și să fie atenți să nu profite de cei defavorizați social, de cei săraci, asupriți, orfani și văduve. Grija se exprimă în ascultarea Domnului la rugăciunea insistentă capabilă să ajungă „până la nori”, adică la „tronul lui Dumnezeu”. Pentru a străpunge norii, rugăciunea trebuie să fie umilă, adică trebuie să exprime sărăcia lui Dumnezeu ce se „golește” pentru a ne îmbogăți [literal: „s-a golit”, „şi-a pierdut valoarea”, „a renunţat la un bun”. Cristos nu a renunţat la natura sa divină, ci numai la starea de glorie (cf. Fil 2,5-8)]. Ben Sirah vorbește despre umilință ca o condiție fundamentală pentru a fi ascultat de Dumnezeu.
În lectura a doua (2Tim 4,6-8.16-18), apostolul Paul încheie apologia cu o amintire a ultimelor clipe din viața sa: este testamentul său spiritual. Pentru Paul, aspectul cel mai important, este acela pe care ține cel mai mult să-l sublinieze, că atât Timotei (cf. 1Tim 1,1-6; 3,14s; 6,13s; 20s), cât și Tit (cf. Tit 1,5) sunt puși la o misiune care este continuarea și asigurarea lucrării începute de Paul: predicarea evangheliei și organizarea comunităților. Apostolul precizeză motivul transmiterii: „eu deja sunt oferit ca jertfă şi timpul plecării mele a sosit. Am luptat lupta cea bună, am ajuns la capătul alergării, mi-am păstrat credinţa” (v. 6-7). Paul este la închisoare, dar are sentimentul că nu va ieși viu. O familie [Onesifor] a reușit să-l viziteze: „Domnul să se îndure de casa lui Onesifor pentru că de multe ori şi el m-a îmbărbătat şi nu i-a fost ruşine de lanţurile mele, ba chiar, când a fost la Roma, m-a căutat cu îngrijorare şi m-a găsit” (2Tim 1,16-17)]. Poate că el au relatat „agonia”. Viața lui Paul este o jertfă, asemenea lui Cristos, pentru a restabili pacea dintre oameni și Dumnezeu. Apostolul este singur la tribunal; le ceruse iertare lui Dumnezeu pentru cei care îl abandonaseră. „Am fost salvat din gura leului” (v. 17). „Leul” este simbolul puterilor adverse. „Domnul însă mi-a fost alături şi m-a întărit” (v. 17), nu pentru a-l elibera, ci pentru a-l conduce în împărăția sa. „Lui să-i fie glorie în vecii vecilor! Amin!” (v. 18) – o aclamație liturgică ce încheie viața sa pământească și o deschide pe cea cerească!
Evanghelia după Luca (Lc 18,9-14) a preluat parabola din tradiție, încadrând-o și reinterpretând-o pentru cititorii săi. E o învățătură despre rugăciune. Imaginea a doi oameni în rugăciune este de a-i surprinde în cea mai semnificativă ocazie de a spune ceva despre Dumnezeu și iubirea sa pentru cei marginalizați. Este un îndemn, plasând în centrul interesului moral al acestor doi oameni. E „micul catehism despre rugăciune”: ne îndeamnă la o rugăciune neîncetată (cf. Lc 18,1), apoi se concentrează asupra modul de rugăciune care este plăcut sau nu lui Dumnezeu. Prin rugăciunile fariseului și a vameșului, Luca nu voiește să ofere o lecție despre rugăciune, ci să dea un criteriu de judecată umană și divină. Rugăciunile fariseului și a vameșului sunt revelația a două moduri de a gândi despre Dumnezeu, cu care cititorul este invitat să se implice. Fariseul stând în picioare se roagă. Această poziție este în general interpretată ca un semn de mândrie. Pentru un evreu care se roagă, este atitudinea obișnuită. Fariseul pios este ca apostolul Paul, înainte de convertire: hotărât să se justifice, dacă nu în fața tribunalului lui Dumnezeu, atunci în fața tribunalului lumii înconjurătoare. Poate afirma doar documentându-și eficiența sau activitatea sa: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni: hrăpăreţi, nedrepţi, adulteri, sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din ceea ce câştig” (v. 11-12). „În sine” ar putea indica simplu o rugăciune rostită cu voce joasă, în tăcere și respect. Conținutul rugăciunii: este contrastul propriei vieți cu cea a oamenilor lacomi, nedrepți, adulteri sau cu cea a unor oameni precum acest vameș. Fariseul din parabolă nu minte și nu exagerează: este omul evlavios care așteaptă „împărăția lui Dumnezeu”. Deci, unde este problema? Pentru a înțelege pe deplin mesajul, să fixăm privirea asupra vameșului. Este figura care stă la „distanță”, neîndrăznind să-și ridice ochii spre cer și își bate pieptul, recunoscându-și adevărul de om cufundat în păcat; își aduce aminte de propria nevrednicie, lăsând ca milostivirea lui Dumnezeu să facă restul: „Dumnezeule, îndură-te de mine, păcătosul!” (v. 13). El recunoaște mai întâi propria ignoranță și stă la distanța față de Domnul. Vameșul cunoaște un singur atribut al lui Dumnezeu, gratuitatea iubirii sale: este milostivirea sa.
Este relația cu Dumnezeu care e inspirată de rugăciunea vameșului! Umilință, iertare și milostivire: acestea trei sunt în acțiune!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu