Sfântul Ioan, apostol și evanghelist (omilie)

 

Mormântul gol – Ioan 20,1-8:  ¹ În prima zi a săptămânii, dis-de-dimineață, pe când mai era încă întuneric, Maria Magdalena a venit la mormânt și a văzut că piatra fusese luată de la mormânt. ² Atunci, a alergat și a venit la Simon Petru și la celălalt discipol, pe care îl iubea Isus, și le-a spus: „L-au luat pe Domnul din mormânt și nu știm unde l-au pus”. ³ A ieșit atunci Petru și celălalt discipol și au venit la mormânt. ⁴ Alergau amândoi împreună, dar celălalt discipol a alergat mai repede decât Petru și a ajuns primul la mormânt. ⁵ Aplecându-se, a văzut giulgiurile așezate, dar nu a intrat. ⁶ Atunci a venit și Simon Petru, care îl urma, și a intrat în mormânt. El a văzut giulgiurile așezate, ⁷ dar ștergarul, care fusese pe capul lui, nu era așezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc. ⁸ Atunci a intrat și celălalt discipol care sosise primul la mormânt. A văzut și a crezut.

Omilie

 

Sfântul Ioan evanghelistul, Ioan misticul, ucenicul pe care îl iubea Isus, vulturul care a zburat mai sus decât toţi pentru a pătrunde misterul: el este cel pe care îl celebrăm astăzi şi lui ne încredinţăm ca să înţelegem misterul Crăciunului, el este cel care a reuşit – mai mult decât toţi – să vadă în adânc, adică ceea ce alţii nu au reuşit să vadă. De aceea, la puţine zile după magica noapte a Crăciunului când ne-am aştepta la îngeri care cântă şi la fulgi de zăpadă, în mod neaşteptat şi răvăşitor citim evanghelia învierii, după Ioan, despre obositoarea alergare la mormântul găsit gol, despre întrebarea care se ivea în inima ucenicului pe care îl iubea Isus, care vede giulgiurile puse joc şi crede.

 

Pentru a înţelege în sens profund Crăciunul avem nevoie de Paşte: celebrăm cu solemnitate acel copil pentru că deja îl recunoaştem răstignit şi înviat, sărbătorim mântuirea noastră nu din cauza emoţiei provocate de înduioşarea vederii sărăciei acelui copil, dar pentru că suntem mişcaţi de vestea unui Dumnezeu care – din iubire – devine om şi – tot din iubire – moare pentru fiecare dintre noi. Sărbătoarea pe care o celebrăm ne aminteşte aspectul tragic al Crăciunului, profunda sa valenţă teologică, anesteziată de cele mai multe ori de Crăciunul consumistic. Biserica Ortodoxă a explicat acest adevăr printr-o icoană mult diferită de imaginile noastre tradiţionale ale Crăciunului: în centrul picturii Maria meditează liniştită, fără chiar să-l privească pe pruncul nou-născut care, credeţi-mă, nu este pus într-o iesle, dar stă întins într-un mormânt. Un semn puternic, aproape macabru, ca să ne amintească faptul că acel copil este deja răstignitul, semnul de contradicţie pentru popoare. Dumnezeu vine la ai săi, ne spune sfântul Ioan, dar ai săi nu l-au ascultat; lumina vine, dar întunericul nu o ascultă. Iar eu, de ce parte mă aflu?

 

Celebrăm astăzi iubirea lui Cristos în unul dintre ucenicii săi cei mai apropiaţi. Isus care a devenit prietenul cel mai drag al lui Ioan şi care a împărtăşit cu el bucuriile cele mai intense şi durerile cele mai profunde, era acel Dumnezeu care, aşa cum spunea Vechiul Testament, nu se putea privi fără a muri. Şi totuşi, zi de zi, Ioan l-a privit pe Isus şi a văzut în el un Dumnezeu a cărui privire şi al cărui contact dau viaţă. I-a auzit glasul, i-a ascultat învăţăturile şi a primit, prin el, cuvintele care veneau din inima Tatălui. A mâncat şi a băut cu el, mergând alături de el mulţi kilometri, purtat de o iubire irezistibilă, care l-ar fi purtat în mod inevitabil nu la succes, dar la moarte: şi totuşi, în fiecare clipă, a ştiut că era acel drum adevărat de viaţă.

 

În lectura Evangheliei de astăzi, îl vedem pe ucenicul „pe care îl iubea Isus” alergând din toate puterile, împins tocmai de această iubire, spre locul în care Domnul s-a odihnit după ce a luptat cu moartea. A văzut giulgiurile – semnele morţii – lăsate acolo de Domnul vieţii: puterile întunericului au fost învinse în mormântul gol, şi inima lui Ioan, care recunoştea în înviere triumful iubirii, păşea în zorile credinţei.

 

De fapt, el vrea să ne spună că primii ucenici nu se aşteptau la învierea lui Isus şi erau nepregătiţi pentru un astfel de eveniment. Această interpretare scoate mai mult în evidenţă intervenţia lui Dumnezeu. Responsabilii Bisericii de la începuturi au fost puşi în faţa evenimentului mormântului gol. Fiecare cu propria lui individualitate trăieşte experienţa căutării semnelor vizibile ale Domnului. Ucenicul iubit ajunge înaintea lui Petru la mormânt. „Dacă a alergat în grabă, dacă a ajuns primul, aceasta vine de la faptul că este «ucenicul pe care-l iubea Isus»; de aceasta a depins şi că el a fost alături de Isus la ultima cină şi a fost aproape de mama lui Isus pe Calvar şi că la pescuirea minunată l-a recunoscut cel dintâi pe Domnul. Şi tot pe el trebuie să-l recunoaştem în ucenicul care, primul împreună cu Andrei a mers să-l urmeze pe Mielul lui Dumnezeu” (Mollat).

 

Întrând în mormânt, Petru a observat o ordine perfectă: „El a văzut giulgiurile așezate, dar ștergarul, care fusese pe capul lui, nu era așezat împreună cu giulgiurile, ci împăturit aparte, într-un loc”. Petru se află în faţa semnelor Celui Înviat. Nu a fost furat trupul său. Isus s-a dezlegat singur, spre deosebire de Lazăr care a fost dezlegat de alţii. Învierea lui Lazăr era o vestire figurativă a învierii trupului, aceea a lui Cristos este împlinirea. Lazăr s-a întors la viaţa pământească, Cristos la o viață superioară, la Tatăl.

 

Prezenţa în mormântul gol a doi martori oculari răspunde normelor dreptului iudac (cf. In 8,17; Dt 19). După ce au văzut „au început să creadă” în semnele giulgiului şi în marama înfăşurată.

 

Astfel evanghelistul ne descrie zorile acelei prime zile care se prevesteşte plină de lumină; ne aflăm la începutul drumului credinţei pascale pentru comunitatea ucenicilor.

 

A vedea şi a crede... Este necesară credinţa. Prin credinţă omul contemplă un om (un prunc) şi îl vede pe Dumnezeu, într-un om atins pe Cuvântul Vieţii. Dumnezeu s-a comunicat lumii cu Misterul Întrupării, iar Misterul Întrupării este fundamentul oricărei experimentări a lui Dumnezeu, întemeiază experienţa creştină. „Vă vestim ceea ce am auzit şi am văzut” – spune Ioan în prima lectură. Creştinismul se identifică cu misterul prezenţei lui Dumnezeu în Cristos, pentru că Dumnezeu este prezent mereu, dar omul nu poate ajunge la el, nu există cale pentru a ajunge la Dumnezeu, dacă această cale nu este Cristos. (Isidor Chinez, Predică [2005]).