Poveste de Crăciun (de Dino Buzzati)




Nașterea lui Isus Cristos - Carl Heinrich Bloch

Vechiul palat al episcopilor este întunecat şi de formă ogivală, picurând salpetru din ziduri; să rămâi acolo pe timp de iarnă este un adevărat supliciu. Iar catedrala adiacentă este imensă; ca s-o vizitezi nu ţi-ar ajunge o viaţă şi are o asemenea alternanţă de capele şi sacristii încât, după secole de părăsire, unele au rămas încă neexplorate. Ce va face în seara de Crăciun – se întreabă lumea – uscăţivul arhiepiscop de unul singur, în timp ce oraşul este în sărbătoare? Cum poate învinge melancolia? Toţi au câte o mângâiere: copilul are un trenuleţ și o mascotă, surioara lui are o păpuşă, mama îi are pe copii în jurul ei, bolnavul are o noua speranţă, vârstnicul holtei are un coleg de trândăvie, arestatul are glasul unui vecin de celulă. Cum se va descurca arhiepiscopul? Zelosul părinte Valentino, secretar al excelenţei sale, surâdea când auzea lumea vorbind astfel. Arhiepiscopul îl are pe Dumnezeu în seara de Crăciun. Îngenuncheat singur singurel în mijlocul catedralei îngheţate şi goale, la prima vedere ar putea produce milă, dar dacă s-ar şti de fapt cum stau lucrurile! Nu este defel singur, nici nu-i este frig şi nici nu se simte părăsit. În seara de Crăciun Dumnezeu se pogoară în biserică, pentru arhiepiscop; navatele se umplu până la refuz cu el, în aşa fel încât uşile nu se mai pot închide; şi, deşi lipsesc sursele de încălzire, e aşa de cald înăuntru încât bătrânii şerpi albi din mormintele vechilor stareţi se trezesc şi încep să urce prin răsuflătoarele subteranelor, plecând capul cu respect de pe balustradele confesionalelor.

Aşa era în acea seara Domul; umplut până la refuz cu Dumnezeu. Şi cu toate că ştia că nu era treaba sa, părintele Valentino zăbovea cu multa plăcere ca să pregătească scăunelul de îngenuncheat al prelatului. Cu totul altceva decât pomi de Crăciun, curcani şi vin spumant! Asta da, seară de Craciun. Însă în timp ce îi treceau prin minte aceste gânduri, auzi bătând la una dintre uşi. “Cine bate la porţile Domului în seara de Crăciun? Nu s-au rugat îndeajuns? Ce frământare i-a cuprins?” se întreba părintele Valentino. Gândind astfel, se duse să deschidă și împreună cu o rafală de vânt intră un biet om îmbrăcat în zdrenţe.

“Ce plin este de Dumnezeu!” exclamă acesta surâzând, privind de jur împrejur. “Ce frumuseţe! Se simte chiar de afară. Monseniore, nu îmi puteţi da şi mie puţin? Gândiţi-vă, este seara de Crăciun”.

“Este al excelenţei sale arhiepiscopul”, răspunse preotul. “Îi trebuie lui peste câteva ore. Excelenţa sa are o viaţă care merită de pe acum să fie numită sfântă, doar nu ai pretenţia ca acum să renunţe şi la Dumnezeu!” Și apoi eu nu sunt monsenior”.

“Nici măcar puţin de tot, sfinţia ta? Este atât de mult! Excelenţa sa nici măcar nu-şi va da seama!“.

“Ți-am spus ca nu… Poţi pleca… Domul este închis pentru public” şi îl expedie pe bietul om dându-i o bancnotă de cinci lire.

Însă imediat ce nefericitul ieşi din biserica, în aceeaşi clipă Dumnezeu dispăru. Consternat, părintele Valentino privi împrejur, scrutând boltele întunecoase: dar Dumnezeu nu era nici acolo sus. Spectaculosul decor alcătuit din coloane, statui, baldachine, altare, catafalcuri, candelabre, draperii, de obicei atât de misterios și impresionant, deveni dintr-odată neospitalier și sinistru. Iar peste câteva ore arhiepiscopul urma sa vină în biserică.

Cuprins de frenezie părintele Valentino întredeschise una dintre uşile exterioare şi privi în piaţă. Nimic. Nici afara, deşi era Crăciunul, nu era vreo urmă de Dumnezeu. De la miile de ferestre luminate răzbăteau ecouri de râsete, de pahare ciocnite, de muzica și chiar blesteme. Nici gând de clopote sau cântece.

Preotul ieşi în noapte, porni pe străzile pângărite, printre răbufniri de petreceri dezlănţuite. Însa el ştia exact unde mergea. Când intră în casă, familia prietenă tocmai se aşeza la masa. Toţi se priveau cu bunăvoinţă şi în jurul lor era puţin din prezenţa lui Dumnezeu.

“Crăciun fericit, sfinţia ta” îl saluta capul familiei. “Vrei să te faci comod?”

“Mă grăbesc, prieteni!” răspunse el. “Din cauza unei neatenţii de-ale mele Dumnezeu a părăsit Domul şi peste puţină vreme excelenţa sa merge acolo ca să se roage. Nu mi-l puteţi da pe Dumnezeul vostru? Căci oricum, voi sunteţi împreună, nu aveţi neapărată nevoie”.

“Draga părinte” spuse gazda. “Dumneata uiţi, s-ar zice, că azi este Crăciunul. Tocmai astăzi copiii mei să fie lipsiţi de Dumnezeu? Mă uimeşti, părinte”.

Și chiar în clipa în care omul spunea aceste cuvinte, Dumnezeu se strecura afara din încăpere, surâsul jucăuş de pe feţe se stinse și claponul prăjit părea ca nisipul între dinţi.

Din nou pe drum, în noapte, de-a lungul străzilor pustii. Și tot mergând, la un moment dat preotul în zări din nou. Ajunsese la marginea oraşului şi înaintea lui se întindea în întuneric, bătând uşor spre alb datorita zăpezii, câmpia întinsa. Peste câmpuri şi deasupra rândurilor de duzi, se unduia Dumnezeu, ca și cum ar fi aşteptat ceva. Părintele Valentino căzu în genunchi.

“Ce faci, sfinţia ta?” îl întreba un ţăran. “Vrei să te îmbolnăveşti pe un asemenea frig?”

 

“Priveşte acolo jos, fiule. Nu vezi?”

Ţăranul privi fără să se mire. “Este al nostru”, spuse el. “La fiecare Crăciun vine să ne binecuvânteze pământurile”.

“Ascultă”, spuse preotul. “Nu ai putea să-mi dai puţin din el? În oraş am rămas fără; până şi bisericile sunt goale. Lasă-mi și mie puţin, pentru ca arhiepiscopul să poată măcar să petreacă un Crăciun decent”.

“Nici pomeneala, dragă parinte! Cine ştie ce păcate strigătoare la cer aţi săvârsit în oraşul vostru. Voi sunteţi de vina. Descurcaţi-vă”.

“S-a păcătuit desigur. Dar cine nu păcătuieşte? Însă poţi salva multe suflete dacă-mi răspunzi afirmativ”.

“Mi-ajunge să-l salvez pe al meu!” râse cu şiretenie ţăranul, și în clipa când pronunţă aceste cuvinte, Dumnezeu se înalţă de pe câmp și dispăru în întuneric.

Se duse mai departe, căutând. Părea că Dumnezeu se vedea tot mai rar și cine avea puţin din El nu voia să-l cedeze (dar în clipa în care respectiva persoană refuza, Dumnezeu dispărea îndepărtându-se tot mai mult).

Iată-l deci pe părintele Valentino la marginea unei imense câmpii necultivate, şi departe de tot, chiar la orizont, Dumnezeu strălucea blând ca un nor alungit. Părinţelul se aruncă în genunchi pe zăpadă. “Așteaptă-mă, Doamne” se ruga; “Din cauza mea arhiepiscopul a rămas singur și în seara aceasta este Crăciunul!”.

Avea picioarele îngheţate, dar porni în negură, scufundându-se până la genunchi; din când în când cădea lat. Cât ar mai fi rezistat?

La un moment dat auzi un cor domol și patetic, glasuri de înger și văzu o rază de lumină care se cernea prin negură. Deschise o portiţă de lemn. Era o imensă biserică și în mijlocul ei, printre lumânări puţine, un preot se ruga. Și biserica era plina de rai.

“Frate”, gemu Valentino, la capătul puterilor, plin de ţurţuri, “fie-ți milă de mine. Din vina mea arhiepiscopul meu a rămas singur şi are nevoie de Dumnezeu. Dă-mi măcar puţin, te rog”.

Cel ce stătea în rugăciune se întoarse încetişor. Și părintele Valentino, recunoscându-l, deveni, dacă mai era cu putinţă, și mai palid.

“Îţi doresc un Crăciun fericit, părinte Valentino” exclamă arhiepiscopul venind spre el, învăluit pe de-a întregul de Dumnezeu. “Băiete, unde ai dispărut? Se poate şti ce-ai căutat pe afara în aceasta noapte atât de neprietenoasă?” (Sursa: http://www.ceruldinnoi.ro/).