Vineri - III PM

Os 14,2-10; Ps 80; Mc 12,28-34

E o mare bucurie să citeşti această evanghelie care ne vorbeşte despre „cea dintâi dintre toate poruncile”, aceea a iubirii. „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta”: este vocaţia oricărui om. Şi e o mare fericire să-l fi găsit pe acela pe care trebuie să-l iubeşti. A şti că Domnul este singurul Domn, Dumnezeul care poate fi adorat, care trebuie să fie adorat, pe care nu-l vom iubi niciodată îndeajuns şi că, de aceea, trebuie să progresăm mereu în iubire, să dezvoltăm în noi toate posibilităţile de a iubi, de a putea să-l iubim mereu mai demn, este un mare dar şi noi îl cerem în rugăciune: „Creează în noi o inimă nouă, cu puterea iubirii tale”. O iubire atât de puternică şi atât de tandră, după expresia Vechiului Testament. „Numai la tine găseşte milă cel orfan”, spune profetul Osea, şi Dumnezeu zice: „Voi vindeca rănile căderii lor, îi voi iubi cu adevărat”. Iubind poporul său, Dumnezeu îl face capabil de iubire, în modul de a fi unit cu Israel într-o comuniune de iubire.

„O, dacă m-ar fi ascultat poporul meu, dacă Israel ar fi mers pe căile mele! L-aş hrăni cu lamura grâului… ”. Dumnezeu vrea să-i dea poporului său daruri minunate, nu vrea să aştepte pentru a-l umple cu harurile sale, şi nu putem să nu ne gândim la aceasta fără o profundă recunoştinţă. Şi darul cel mai mare pe care Dumnezeu vrea să ni-l facă este harul unei inimi noi, în fiul său Isus. Porunca iubirii ar fi imposibilă pentru noi dacă am fi singuri, numai cu sărmana noastră inimă umană. Dar Dumnezeu ni l-a dat pe Fiul său şi în Fiul ne-a dat o inimă nouă. Ca să-l putem iubi din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul şi să-l iubim pe aproapele în Dumnezeu, avem inima lui Isus, care este comoara noastră cea mai mare.

VSă-i mulţumim cu bucurie şi încredere lui Dumnezeu Tatăl, care ne-a iubit cel dintâi şi ne-a dat în Isus posibilitatea de a răspunde iubirii sale. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).