Miercuri - III PM

Dt 4,1.5-9; Ps 147; Mt 5,17-19

Una dintre dorinţele cele mai profunde ale inimii omului este aceea a libertăţii, o dorinţă care corespunde demnităţii şi vocaţiei omului. Ea însă poate să fie înţeleasă într-un mod fals, şi atunci nu conduce decât la sclavie, dacă există tentaţia de a face tot ceea ce vrem, de a satisface toate tendinţele noastre rele. Libertatea devine, cum spune sfântul Petru, „un văl pentru a acoperi răutatea” (1Pt 2,16).

Isus a promis libertatea discipolilor săi şi a spus: „Dacă rămâneţi credincioşi cuvântului meu, veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va face liberi” (In 8,31). Sfântul Paul ne spune şi el: „Cristos ne-a eliberat ca să rămânem liberi; nu lăsaţi, deci, ca din nou să vi se pună jugul sclaviei” (Gal 5,1). Dimpotrivă, alte pasaje din Noul Testament insistă asupra ascultării şi asupra fidelităţii faţă de lege: s-ar putea spune că este vorba despre un fel de contradicţie. Paul a proclamat sfârşitul legii şi Isus afirmă că nu a venit să desfiinţeze legea, ci să o împlinească, până la ultima literă…

Isus vrea să ne dea libertatea adevărată, care constă în a trăi în iubire. Acum, pentru a trăi în iubire, trebuie să învăţăm ascultarea: în ea se găseşte adevărata iubire şi adevărata libertate. Pentru aceasta, Cristos insistă şi spune că el nu a venit pentru a desfiinţa, ci pentru a împlini legea: adevărata libertate nu poate fi atinsă sustrăgându-ne legii, ci intrând în profunzimea ei.

Vom trăi în curând timpul pătimirii: este timpul în care Cristos „a învăţat ascultarea din ceea ce a pătimit” (Evr 5,8), devenind, astfel, omul perfect liber al învierii. „Eu îl iubesc pe Tatăl şi întotdeauna fac voinţa sa”: pentru aceasta, Isus se îndreaptă spre patimă şi duce la îndeplinire legea prin ascultare până la moartea pe cruce.

Astăzi, el vrea ca legea să se împlinească în noi, şi el însuşi e acela care o împlineşte cu tărie în noi, dacă ne deschidem darului său cu spiritul pe care l-am primit, care nu este un spirit de sclavie, ci unul de fii, un spirit de libertate. Astfel, voinţa Tatălui devine hrana noastră, aşa cum a fost hrana sa, şi în împlinirea ei noi înaintăm în libertate. A fi liberi înseamnă a face în mod liber cele pentru care am fost creaţi. Atâta lume care caută libertatea se regăseşte mai sclavă ca niciodată şi este atâta diferenţă între ceea ce face şi ceea ce ar dori să fie, pentru că modul de a concepe libertatea este în contradicţie cu fiinţa în profunzimea ei. Isus, în schimb, mergând pe drumul ascultării prin iubire, ne învaţă calea adevăratei libertăţi care este eliberarea de sub legea păcatului şi a morţii.

Dumnezeu vrea ca exigenţa legii Spiritului să-şi găsească împlinirea în noi până când vom ajunge la libertatea fiilor lui Dumnezeu, care îşi găsesc bucuria lor în a se dărui liberi în iubire. „Iubeşte şi fă ce vrei”, adică iubeşte şi pune-ţi voinţa ta în voinţa altuia, tocmai pentru că iubeşti. „Nu ceea ce eu vreau, ci ceea ce vrei tu”: aceasta este calea adevăratei libertăţi creştine. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).