† Întâmpinarea Domnului (2 februarie): Lumină spre luminarea neamurilor (omilie)

Întâmpinarea Domnului (2 februarie)

Evanghelia – Luca 2,22-40: Prezentarea lui Isus în templu. ²² Când s-au împlinit zilele purificării lor, după Legea lui Moise, l-au dus la Ierusalim ca să-l ofere Domnului, ²³ după cum este scris în Legea Domnului: Orice prim născut de parte bărbătească va fi numit sfânt pentru Domnul ²⁴ și să aducă jertfă, după cum este spus în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel. ²⁵ Și iată că era la Ierusalim un om cu numele Simeon și acesta era un om drept și evlavios care aștepta mângâierea lui Israel și Duhul Sfânt era asupra lui. ²⁶ Îi fusese revelat de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea înainte de a-l vedea pe Cristosul Domnului. ²⁷ A fost condus de Duhul Sfânt la templu, iar când părinții l-au adus pe copilul Isus, ca să facă după obiceiurile Legii cu privire la el, ²⁸ l-a luat în brațe și l-a binecuvântat pe Dumnezeu spunând: ²⁹ „Acum slobozește-l, pe slujitorul tău, Stăpâne, după cuvântul tău, în pace, ³⁰ căci au văzut ochii mei mântuirea ta ³¹ pe care ai pregătit-o înaintea tuturor popoarelor, ³² lumină spre luminarea neamurilor și slava poporului tău, Israel!” ³³ Tatăl și mama lui se mirau de cele spuse despre el. ³⁴ Simeon i-a binecuvântat și i-a spus Mariei, mama lui: „Iată, acesta este pus spre căderea și spre ridicarea multora în Israel și ca semn de contradicție – ³⁵ ca să se dezvăluie gândurile din multe inimi – iar o sabie va străpunge sufletul tău”. ³⁶ Era acolo și Ana, profetesa, fiica lui Fanuel, din tribul lui Așer. Aceasta era mult înaintată în vârstă. După ce trăise cu bărbatul ei șapte ani de la fecioria ei, ³⁷ era acum văduvă și ajunsese la optzeci și patru de ani. Ea nu părăsea templul, slujind zi și noapte prin posturi și rugăciuni. ³⁸ Fiind prezentă și ea, îl preamărea pe Dumnezeu și vorbea despre [copil] tuturor celor care așteptau eliberarea Ierusalimului. ³⁹ Când au împlinit toate după Legea Domnului, s-au întors în Galileea, în cetatea lor, Nazaret. ⁴⁰ Iar copilul creștea și se întărea, plin de înțelepciune, și harul lui Dumnezeu era asupra lui.

 

Omilie

 

Domnul vizitează templul său. El nu vine să judece călcarea legii, dar pentru a se supune ca om ascultării Tatălui faţă de care oamenii nu au fost ascultători.

 

Dumnezeu nu cere sacrificiul omului în faţa maiestăţii sale, dar cere recunoaşterea sa ca dar şi izvor de viaţă ca noi să putem să avem viaţa din plin.

 

Prezentându-se lui Dumnezeu, omul este restituit sie însuşi. Recunoscând că viaţa omului este dată de Dumnezeu, noi descoperim marele dar al vieţii.

 

Simeon înseamnă: „Dumnezeu a ascultat”. Duhul Sfânt era peste el: de aceea asculta şi observa Cuvântul. Numai oamenii luminaţi de Duh ştiu să explice exact Scriptura şi să judece evenimentele mântuirii. Braţele bătrânului Simeon reprezintă braţele bimilenare ale Israelului care primesc floarea noii vieţi, promisiunea lui Dumnezeu.

 

Cântecul lui Simeon este pe linia marii tradiţii a Slujitorului lui Jahweh: „Te-am pus lumină pentru popoare, ca să fie mântuirea mea până la marginile pământului” (Is 50,6). Acum se împlineşte ceea ce a fost prezis: „Ridică-te, luminează-te, căci lumina ta vine și gloria Dumnului răsare deasupra ta! Căci, iată, întunericul va acoperi pământul, și bezna, popoarele. Dar peste tine va răsări Domnul și gloria lui se va vedea deasupra ta. Vor umbla neamuri la lumina ta și regi, în strălucirea zorilor tale” (Is 60,1-3).

 

Numai cel care-l vede pe Isus Salvator poate trăi şi muri în pace. Numai întâlnirea cu Dumnezeu poate vindeca viaţa de veninul fricii de moarte şi vindeca omul de falsa imagine a lui Dumnezeu. În spatele porţii morţii nu ne aşteaptă abisul întunericului, dar sala iluminată a ospăţului vieţii veşnice.

 

La mântuirea şi pacea prezente în cântecul lui Zaharia, aici se adaugă lumina cu o conotaţie clară de universalism: mântuirea este pentru toate popoarele.

 

Simone, mişcat de Duhul Sfânt, l-a recunoscut pe Isus; acum prezice Mariei destinul fiului. Persoana lui Isus ne este explicată şi astăzi nouă de Vechiul Testament. Isus va fi în acelaşi timp cauză de cădere şi de înviere pentru mulţimile lui Israel, pentru că poartă o mântuire „scandaloasă” pe care nimeni nu este în stare să o accepte. Isus contrazice orice gând al omului. Este scandal şi nebunie. De aceea toţi îl contrazis, se scandalizează de el şi cad. Este aici ascuns deja misterul morţii şi învierii Domnului care ca o spadă pătrunde inima fiecărui ucenic şi a întregii Biserici, a cărei figură este Maria.

 

La cuvintele dure de condamnare, de contradicţie şi de sabie, se adaugă cuvinte de felicitare, de întărire şi sprijin. Numele profetesei şi al strămoşilor săi înseamnă mântuire şi binecuvântare: Ana înseamnă Dumnezeu dă har, Fanuel înseamnă Dumnezeu este lumină, Asher înseamnă fericire.

 

Numele nu sunt lipsite de semnificaţie. Iar aici semnificaţia lor luminează şi poartă totul în splendoarea bucuriei, a harului şi a bunăvoinţei lui Dumnezeu. Timpul mesianic este timpul luminii depline. Ana este ca un exemplu luminos al văduvelor creştine: „cea care este cu adevărat văduvă şi a rămas singură, şi-a pus speranţa în Dumnezeu şi se dedică rugăciunii zi şi noapte” (1Tim 5,5). Luminată de Duhul Sfânt, Ana îl recunoaşte pe Mesia în copilul pe care Maria îl poartă la templu. Mergând după Simeon, îl laudă pe Dumnezeu şi vorbeşte continuu despre Isus tuturor celor care aşteptau „mântuirea Ierusalimului” (Lc 2,38).

 

În templul din Ierusalim se descoperă două aspecte: contradicţia faţă de Isus şi primirea în credinţă, condamnarea şi mântuirea, căderea şi ridicarea. Din Ierusalim în al cărui templu este ridicat semnul, iradiază lumina care străluceşte asupra păgânilor şi se manifestă gloria lui Israel. (don Lino Pedron [02.02.2003]; trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net/parolenuove/commenti.php?mostra_id=514).