Credința și familia

O zi la Bethleem - de Joseph Brickey

În drumul lui Abraham spre cetatea viitoare, Scrisoarea către Evrei face aluzie la binecuvântarea care se transmite de către părinţi copiilor (cf. Evr 11,20-21). Primul loc în care credinţa luminează cetatea oamenilor se află în familie. Înainte de toate, mă gândesc la unirea stabilă a bărbatului şi a femeii în căsătorie. Ea se naşte din iubirea lor, semn şi prezenţă a iubirii lui Dumnezeu, din recunoaşterea şi acceptarea bunătăţii diferenţei sexuale, prin care soţii se pot uni într-un singur trup (cf. Gen 2,24) şi sunt capabili să dea naştere unei noi vieţi, manifestare a bunătăţii Creatorului, a înţelepciunii şi a planului său de iubire. Întemeiaţi pe această iubire, bărbatul şi femeia pot să-şi promită iubire reciprocă printr-un gest care implică întreaga viaţă şi care aminteşte atâtea trăsături ale credinţei. A promite o iubire care să fie pentru totdeauna este posibil atunci când se descoperă un plan mai mare decât propriile proiecte, care ne susţine şi ne permite să dăruim întregul viitor persoanei iubite. Apoi, credinţa ajută la perceperea în toată profunzimea şi bogăţia sa a naşterii copiilor, pentru că face să se recunoască în ea iubirea creatoare care ne dăruieşte şi ne încredinţează misterul unei persoane noi. În felul acesta, Sara, datorită credinţei sale, a devenit mamă, bazându-se pe fidelitatea lui Dumnezeu faţă de promisiunea sa (cf. Evr 11,11).

În familie, credinţa însoţeşte toate vârstele vieţii, începând de la pruncie: copiii învaţă să se încreadă în iubirea părinţilor lor. Pentru aceasta este important ca părinţii să cultive practici comune de credinţă în familie, care să însoţească maturizarea credinţei copiilor. Mai ales tinerii, care străbat o vârstă a vieţii atât de complexă, bogată şi importantă pentru credinţă, trebuie să simtă apropierea şi atenţia familiei şi a comunităţii ecleziale în drumul lor de creştere în credinţă. Cu toţii am văzut cum, în Zilele Mondiale ale Tineretului, tinerii arată bucuria credinţei, angajarea de a trăi o credinţă tot mai trainică şi generoasă. Tinerii au dorinţa unei vieţi mari. Întâlnirea cu Cristos, faptul de a se lăsa cuprinşi şi conduşi de iubirea sa lărgeşte orizontul existenţei, le dăruieşte o speranţă solidă care nu dezamăgeşte. Credinţa nu este un refugiu pentru oameni fără curaj, ci o dilatare a vieţii. Ea face să se descopere o mare chemare, vocaţia la iubire, şi asigură că această iubire este credibilă, că merită să ne încredinţăm ei, pentru că fundamentul ei se află în fidelitatea lui Dumnezeu, mai puternică decât orice fragilitate a noastră. (Papa Francisc, Lumen fidei, 52-53).