Luni - III - PM

2Rg 5,1-15; Ps 41 şi 42; Lc 4,24-30

Cele două lecturi de astăzi ne ajută să vedem care trebuie să fie atitudinea noastră faţă de Dumnezeu.

Pentru a primi darurile lui Dumnezeu, trebuie să recunoaştem că nu avem nici un drept asupra lui şi că trebuie să acceptăm cu docilitate modul său de a acţiona.

„Nici un profet nu este bine primit în patria sa”, spune Isus. De ce nu e bine primit? Pentru că lipseşte aşteptarea, adică dispoziţia de deschidere faţă de iniţiativa divină. În ţara sa, profetul este cunoscut: e un om ca oricare altul, nu poate să fie instrumentul lui Dumnezeu, de la el nu se poate aştepta nimic extraordinar. Şi chiar dacă este capabil să facă lucruri extraordinare, să le facă acolo, în patria sa: compatrioţii săi au dreptul la aceasta mai mult decât alţii. Aceasta este atitudinea care împiedică primirea darurilor lui Dumnezeu, pentru că iniţiativa divină e gratuită, e absolut liberă în modul de a răspunde speranţelor umane.

În istoria lui Naaman, la care face aluzie Isus în cuvintele sale, Dumnezeu se revelează unui străin, dar mai întâi îl conduce şi pe acest străin la abandonarea propriului mod de a vedea lucrurile.

Naaman, un păgân, nu se gândea că ar avea drepturi asupra Dumnezeului lui Israel, dar era, într-un oarecare sens, clar în privinţa modului în care se va desfăşura întâlnirea cu omul lui Dumnezeu.

Trebuie să spunem că în mod efectiv el nu a fost primit cu prea multă simpatie. Profetul nu se deranjează când Naaman soseşte la uşa casei şi trimite pe cineva să-i spună să meargă să se spele de şapte ori în Iordan.

Nu este o primire generoasă pentru un lepros venit dintr-o ţară îndepărtată! Şi Naaman se mânie, aşa cum se vor mânia concetăţenii lui Isus. El gândise cu totul altceva: că profetul va ieşi pentru a invoca numele Domnului Dumnezeului său, că va pune mâna pe plagă şi-l va vindeca. Într-un cuvânt, o ceremonie mai grandioasă, un gest de vrajă, de magie, pentru a reuşi o vindecare aşa de extraordinară. Şi, în schimb, i se spune: să se spele! Ca şi cum n-ar fi existat fluvii la Damasc!.

Regele lui Israel spusese: „Oare sunt eu Dumnezeu, stăpânul morţii şi al vieţii?” Şi, într-adevăr, a fost necesar să moară omul vechi din Naaman, ca să renască o persoană nouă; adică Naaman a trebuit să abandoneze orice certitudine anterioară, să se supună iniţiativei divine, acceptând maniera simplă a lui Dumnezeu. „Şi trupul lui a devenit iarăşi ca trupul unui prunc şi s-a curăţat”.

Dumnezeu împlineşte lucruri grandioase cu mijloace simple.

Vindecarea lui Naaman ne face să ne gândim la Botez, care este o acţiune foarte simplă. Cum se face că, turnând un pic de apă pe capul unui copil, el devine spiritual o făptură nouă, un fiu al lui Dumnezeu? Dumnezeu nu poate lucra aşa! Şi totuşi, Dumnezeu lucrează tocmai aşa: foloseşte mijloace foarte simple pentru a ne da darurile sale.

Şi Liturghia este un lucru foarte simplu. Noi am făcut-o puţin mai complicată pentru a-i pune în evidenţă valoarea, dar a mânca împreună puţină pâine e un lucru foarte simplu. Dar acea pâine este însuşi trupul Domnului.

Chiar şi în viaţa noastră gesturile foarte simple din orice zi pot deveni instrumente ale harului lui Dumnezeu, şi ele devin cu adevărat dacă sunt împlinite cu iubire.

Să-i cerem Domnului profunda docilitate care să ne facă să aderăm zi de zi la acţiunea sa, cu simplitate şi încredere. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).