Sâmbătă - III PM

Os 6,1-6; Ps 50;

Lc 18,9-14

Trebuie să îi fim foarte recunoscători Domnului pentru că ne-a povestit această parabolă: este, desigur, un dar foarte necesar al iubirii sale. Când aceste două figuri atât de contrastante s-au fixat în memoria noastră, suntem feriţi de orice ispită de a ne prefera pe noi altora de fiecare dată când putem face un anumit bine. Şi Biserica are delicateţea de a ne oferi această relatare pentru meditaţia noastră tocmai atunci când, dacă am trăit bine timpul Postului, ar putea apărea ispita de a fi mai buni decât alţii: „Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile… Dumnezeule, îţi mulţumesc pentru că nu sunt ca ceilalţi oameni!” E o ispită care, dacă ar fi urmată, ar transforma toate faptele noastre bune în fapte rele, deşarte, fără folos pentru alţii şi dăunătoare pentru noi, pentru că, în loc de a ne apropia de Domnul, ne-am îndepărta de el tot mai mult.

„Iubire, vreau şi nu jertfă, şi a-l cunoaşte pe Dumnezeu mai mult decât prin arderile de tot”, spune Domnul prin gura profetului Osea. Preocuparea noastră în acest timp ar trebui să fie de a ne uni milei lui Isus, care a fost numărat printre cei nelegiuiţi, care a luat asupra sa vinovăţia tuturor, care a acceptat să moară pentru mântuirea noastră. El nu s-a separat, nu s-a preferat altora, ci s-a pus în mijlocul lor, chiar al celor mai mari păcătoşi. Aşa trebuie să facem şi noi.

Dacă ne rugăm mai mult, dacă facem pocăinţă, trebuie să facem aceasta pentru păcatele noastre şi pentru păcatele altora; dacă ne-am apropiat mai mult de Domnul, aceasta trebuie să fie constatată din modul nostru de a ne apropia de alţii, cu mai multă milă, cu mai multă iubire.

Dumnezeu şi ceilalţi nu pot fi separaţi.

Pentru a rămâne credincioşi în această atitudine spirituală, e necesar să ne amintim că tot binele pe care îl facem îl putem face numai datorită harului lui Dumnezeu, numai dacă suntem în unire cu el: „Fără mine nu puteţi face nimic”.

Dacă suntem singuri, vom fi trişti, austeri; dacă suntem cu el, suntem în caritatea care ne deschide inima noastră şi inimile altora.

Să ne sprijinim cu umilinţă şi încredere în Domnul. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).