Iubiţi fraţi şi surori ai Parohiei „Sf. Ioan Baptist de La Salle”! În primul rând, aş vrea să spun, din întreaga mea inimă, mulţumesc pentru această primire atât de cordială, călduroasă. Mulţumesc bunului paroh pentru frumoasele sale cuvinte, mulţumesc pentru spiritul de familiaritate pe care l-am găsit. Suntem cu adevărat familia lui Dumnezeu, şi faptul că vedeţi în Papa pe chiar tatăl, este pentru mine un lucru minunat carte îmi dă curaj! Însă, trebuie să ne gândim că şi Papa nu este ultima instanţă: ultima instanţă este Domnul şi privim spre Domnul pentru a percepe, pentru a înţelege - cât ne stă în putinţă - ceva din mesajul acestei a doua Duminici din Post.
Liturgia acestei zile ne pregăteşte atât la misterul Pătimirii - am auzit în prima lectură -, cât şi la bucuria Învierii.
Prima lectură ne face referinţă la episodul în care Dumnezeu îl pune la încercare pe Abraham (cf. Gen 22,1-18). El avea un singur fiu, Isaac, născut la bătrâneţe. Acesta era fiul promisiunii, fiul care ar fi trebuit să aducă pe urmă mântuirea şi popoarelor. Însă într-o zi Abraham primeşte de la Dumnezeu porunca de a-l oferi ca jertfă. Bătrânul patriarh se află în faţa perspectivei unei jertfe care pentru el, ca tată, este cu siguranţă cea mai mare care poate fi imaginată. Cu toate acestea nu ezită nici măcar o clipă şi, după ce a pregătit cele necesare, pleacă împreună cu Isaac spre locul stabilit. Şi putem să ne imaginăm această călătorie spre vârful muntelui, ce s-a întâmplat în inima lui şi în inima fiului. Construieşte un altar, aşează lemnele şi, legându-şi fiul, ia cuţitul pentru a-l jertfi. Abraham se încrede în întregime în Dumnezeu, astfel încât este dispus chiar să-şi jertfească propriul fiu şi, împreună cu fiul, viitorul, deoarece fără de fiu promisiunea ţării era nimic, sfârşeşte în nimic. Iar jertfindu-şi fiul se jertfeşte pe sine însuşi, întregul său viitor, întreaga promisiune. Este cu adevărat un act de credinţă radical. În acest moment este oprit de către o poruncă din înălţimi: Dumnezeu nu vrea moartea, ci viaţa, adevărata jertfă nu dă moarte, ci este viaţa şi ascultarea lui Abraham care devine izvor al unei imense binecuvântări până astăzi. Să lăsăm acest lucru, dar putem medita acest mister.
În lectura a II-a, sfântul Paul spune că însuşi Dumnezeu a săvârşit un sacrificiu: ni l-a dar pe propriul său Fiu, l-a dăruit pe Cruce pentru a învinge păcatul şi moartea, pentru a învinge răul şi pentru a depăşi toată răutatea care există în lume. Şi această milostivire extraordinară a lui Dumnezeu suscită admiraţia Apostolului şi o profundă încredere în puterii iubirii lui Dumnezeu pentru noi; de fapt, spune sfântul Paul: „El [Dumnezeu] nu l-a cruţat pe propriul său Fiu, ci l-a dat la moarte pentru noi toţi, cum ar putea atunci să nu ne dăruiască toate împreună cu el?” (Rom 8,32). Dacă Dumnezeu se dă pe sine însuşi în Fiul, ne dă totul. Şi Paul insistă asupra puterii jertfei mântuitoare a lui Cristos împotriva oricărei altei puteri care poate unelti împotriva vieţii noastre. El se întreabă: „Cine va aduce învinuire împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este cel care îndreptăţeşte! Cine va rosti sentinţa de condamnare? Cristos Isus a murit, ba mai mult, el a înviat, şade de-a dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi!” (vv. 33-34). Noi suntem în inima lui Dumnezeu, aceasta este marea noastră încredere. Acest lucru creează iubire şi în iubire mergem spre Dumnezeu. Dacă Dumnezeu a dăruit propriul său Fiu pentru noi toţi, nimeni nu va putea să ne acuze, nimeni nu va putea să ne condamne, nimeni nu va putea să ne despartă de imensa lui iubire. Tocmai jertfa supremă de iubire pe Cruce, pe care Fiul lui Dumnezeu a primit-o şi a ales-o de bunăvoie, devine izvor al îndreptăţirii noastre, al mântuirii noastre. Şi ne gândim că în Sfânta Euharistie este mereu prezent acest act al Domnului care rămâne în inima lui pentru veşnicie, iar acest act al inimii sale ne atrage, ne uneşte cu sine însuşi.
În sfârşit, Evanghelia ne vorbeşte despre episodul schimbării la faţă (Mc 9,2-10): Isus se arată în slava sa înainte de jertfa de pe Cruce şi Dumnezeu Tatăl îl proclamă Fiul său predilect, cel iubit, şi îi invită pe ucenici să-l asculte. Isus merge pe un munte înalt şi ia cu sine trei apostoli - Petru, Iacob şi Ioan -, cei care îi vor fi aproape în mod deosebit în agonia extremă, pe un alt munte, cel al Măslinilor. Recent, Domnul prevestise patima sa iar Petru nu a reuşit să înţeleagă de ce Domnul, Fiul lui Dumnezeu, vorbise despre suferinţă, respingere, moarte, cruce, ba chiar s-a opus cu tărie acestei perspective. Acum, Isus ia cu sine pe cei trei ucenici pentru a-i ajuta să înţeleagă că drumul pentru a ajunge la glorie, drumul de iubire luminoasă care învinge întunericul, trece prin dăruirea totală de sine, trece prin scandalul Crucii. Şi Domnul mereu din nou trebuie să ne ia cu el, cel puţin pentru a începe să înţelegem că aceasta este drumul necesar. Schimbarea la faţă este un moment anticipat de lumină care ne ajută şi pe noi să privim spre pătimirea lui Isus cu ochii credinţei. Aceasta, da, e un mister al suferinţei, dar e şi „fericită pătimire” pentru că este – în nucleu - un mister al iubirii extraordinare a lui Dumnezeu; este exodul definitiv care ne deschide poarta spre libertatea şi noutatea Învierii, a mântuirii de rău. Avem nevoie de aceasta în parcursul nostru cotidian, deseori marcat şi de întunericul răului!
Iubiţi fraţi şi surori! Cum am spus deja, sunt foarte bucuros să fiu în mijlocul vostru, astăzi, pentru a celebra Ziua Domnului. Salut din inimă pe Cardinalul vicar, pe Episcopul auxiliar al Sectorului, pe parohul vostru, pr. Giampaolo Perugini, căruia îi mulţumesc încă o dată pentru cuvintele distinse pe care mi le-a adresat în numele vostru al tuturor şi, de asemenea, pentru darurile plăcute pe care mi le-aţi oferit. Salut pe vicarii parohiali. Şi salut pe Surorile Franciscane Misionare ale Inimii Neprihănite a Mariei, prezente aici de mai mulţi ani, în special merituoşi pentru viaţa acestei parohii, care a găsit ospitalitate pregătită şi generoasă în casa lor în primii trei ani de viaţă. Extind apoi salutul meu Fraţilor Şcolilor Creştine, cu siguranţă ataşaţi de această biserică parohială care poartă numele fondatorului lor. Salut, de asemenea, pe cei ce activează în cadrul parohiei: mă refer la cateheţi, la membrii asociaţiilor şi mişcărilor, precum şi la diferitele grupuri parohiale. Aş vrea, în cele din urmă, să-mi îndrept gândul meu către toţi locuitorii cartierului, mai ales spre cei bătrâni, spre cei bolnavi, spre persoanele singure şi în dificultate.
Venind astăzi în mijlocul vostru, am observat poziţia deosebită a acestei biserici, aşezată în punctul cel mai înalt al cartierului, şi dotată cu o clopotniţă înaltă, ca şi un deget sau o săgeată spre cer. Cred că aceasta este o indicaţie importantă: asemenea celor trei apostoli din Evanghelie, şi noi avem nevoie să urcăm muntele schimbării la faţă pentru a primi lumina lui Dumnezeu, pentru ca Chipul său să ilumineze chipul nostru. Şi este în rugăciunea personală şi comunitară că noi îl întâlnim pe Domnul nu ca o idee, sau ca o propunere morală, dar ca o persoană care vrea să intre în raport cu noi, care vrea să fie prieten şi vrea să reînnoiască viaţa noastră pentru a o face asemenea cu a lui. Iar această întâlnire nu este numai un fapt personal; această biserică a voastră aşezată în punctul cel mai înalt al cartierului vă aminteşte că Evanghelia trebuie să fie transmisă, vestită tuturor. Să nu aşteptăm ca alţii să vină pentru a aduce mesaje diferite, care nu conduc spre viaţa adevărată, deveniţi voi înşivă misionari ai lui Cristos pentru fraţi acolo unde trăiesc, lucrează, studiază sau numai îşi petrec timpul liber. Cunosc operele multe şi importante de evanghelizare care se săvârşesc, mai ales prin intermediul oratoriului numit „Steaua polară”, - sunt fericit să port şi această cămaşă [bluza oratoriului] - unde, datorită voluntariatului persoanelor competente şi generoase şi cu implicarea familiilor, se favorizează adunarea copiilor prin activităţi sportive, fără a neglija însă formarea culturală, prin artă şi muzică, şi, mai ales, se educă la relaţia cu Dumnezeu, la valorile creştine şi la o tot mai conştientă participare la celebrarea euharistică duminicală.
Mă bucur că sensul apartenenţei la comunitatea parohială este din ce în ce mai matur şi s-a consolidat în cursul anilor. Credinţa trebuie să fie trăită împreună şi parohia este locul în care se învaţă să se trăiască propria credinţă în acel „noi” al Bisericii. Şi doresc să vă încurajez pentru ca să crească şi responsabilitatea pastorală, într-o perspectivă de autentică comuniune între toate realităţile prezente, care sunt chemate să meargă împreună, să trăiască complementaritatea în diversitate, să mărturisească acel „noi” al Bisericii, al familiei lui Dumnezeu. Cunosc angajamentul pe care îl depuneţi în pregătirea copiilor şi a tinerilor la Sacramentele vieţii creştine. Apropiatul „An al Credinţei” să fie o ocazie potrivită şi pentru această parohie pentru a face să crească şi să se întărească experienţa catehezei asupra marilor adevăruri ale credinţei creştine, astfel încât să permită întregului cartier să cunoască şi să aprofundeze Crezul Bisericii, şi să depăşească acel „analfabetism religios” care este una dintre cele mai mari probleme ale zilelor noastre.
Dragi prieteni! Comunitatea voastră este una tânără - se vede acest lucru - constituită din familii tinere, şi mulţi sunt - slavă Domnului - copiii şi adolescenţii care o populează. În această privinţă, aş vrea să amintesc sarcina familiei şi a întregii comunităţi de a educa la credinţă, ajutaţi în aceasta de tema actualului an pastoral, de orientările pastorale propuse de Conferinţa Episcopală Italiană şi fără a uita învăţătura profundă şi mereu actuală a sfântului Ioan Baptist de La Salle. În special, dragi familii, voi sunteţi mediul de viaţă în care se fac primii paşi ai credinţei; fiţi comunitatea în care se învaţă să fie cunoscut şi iubit din ce în ce mai mult Domnul, comunitatea în care fiecare se îmbogăţeşte pe rând pentru a trăi o credinţă cu adevărat adultă.
Aş vrea, în final, să vă amintesc tuturor importanţa şi centralitatea Euharistiei în viaţa personală şi comunitară. Sfânta Liturghie să fie în centrul Duminicii voastre, care trebuie redescoperită şi trăită ca zi a lui Dumnezeu şi a comunităţii, zi în care îl lăudaţi şi celebraţi pe Cel care a murit şi a înviat pentru mântuirea noastră, zi în care să trăiţi împreună în bucuria unei comunităţi deschise şi gata să primească orice persoană singură sau în dificultate. Reuniţi în jurul Euharistiei, de fapt, ne dăm seama mai uşor că misiunea de astăzi a comunităţii creştine este cea de a duce mesajul iubirii lui Dumnezeu tuturor oamenilor. Iată de ce este important ca Euharistia să fie întotdeauna inima vieţii credincioşilor, aşa cum este astăzi.
Iubiţi fraţi şi surori! De pe Tabor, muntele Schimbării la Faţă, itinerariul Postului Mare ne conduce până la Golgota, muntele supremei jertfe de iubire al unicului Preot al noii şi veşnicei Alianţe. În acea jertfă este inclusă cea mai mare putere de transformare a omului şi a istoriei. Asumându-şi asupra sa orice consecinţă a răului şi a păcatului, Isus a înviat a treia zi ca biruitor asupra morţii şi asupra Celui rău. Postul Mare ne pregăteşte să participăm personal la acest mare mister de credinţă, pe care îl vom celebra în Triduum-ul pătimirii, morţii şi învierii lui Cristos. Îi încredinţăm Fecioarei Maria drumul nostru din Postul Mare, precum şi cel al Bisericii întregi. Ea, care l-a urmat pe Fiul său Isus până la Cruce, să ne ajute ca să fim ucenici fideli ai lui Cristos, creştini maturi, pentru a putea participa împreună cu Ea la plinătatea bucuriei pascale. Amin! (traducere Pr. Vincenţiu Balint). (http://www.arcb.ro/).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu