Iubiţi fraţi şi surori, într-o serie de cateheze precedente am vorbit despre rugăciunea lui Isus şi nu aş vrea că închei această reflecţie fără a mă opri pe scurt asupra temei tăcerii lui Isus, atât de importantă în relaţia cu Dumnezeu.
În Exortaţia apostolică post-sinodală Verbum Domini, am făcut referire la rolul pe care tăcerea îl asumă în viaţa lui Isus, mai ales pe Golgota: „Aici suntem puşi în faţa «Cuvântului crucii» (1Cor 1,18). Cuvântul amuţeşte, devine tăcere de moarte, deoarece s-a „spus” până la tăcere, nereţinând nimic din ceea ce trebuia să ne comunice” (nr. 12). În faţa acestei tăceri a crucii, sfântul Maxim Mărturisitorul pune pe buzele Maicii Domnului următoarele expresii: „Este fără cuvânt Cuvântul Tatălui, care a făcut orice creatură ce vorbeşte; fără viaţă sunt ochii stinşi ai celui la al cărui cuvânt şi la al cărui ordin se mişcă tot ceea ce are viaţă” (La vita di Maria, n. 89: Testi mariani del primo millennio, 2, Roma 1989, p. 253).
Crucea lui Cristos nu arată numai tăcerea lui Isus ca ultimul său cuvânt către Tatăl, dar descoperă şi că Dumnezeu vorbeşte prin intermediul tăcerii: „Tăcerea lui Dumnezeu, experienţa depărtării Atotputernicului şi Tatălui este etapă decisivă în drumul pământesc al Fiului lui Dumnezeu, Cuvânt Întrupat. Atârnat pe lemnul crucii, a deplâns durerea provocată Lui de această tăcere: «Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?» (Mc 15,34; Mt 27,46). Continuând în ascultarea până la ultima suflare de viaţă, în întunericul morţii, Isus l-a invocat pe Tatăl. Lui s-a încredinţat în momentul trecerii, prin moarte, la viaţa veşnică: «Tată, în mâinile tale încredinţez sufletul meu» (Lc 23,46)” (Exortaţia apostolică post-sinodală Verbum Domini, nr. 21). Experienţa lui Isus pe cruce este profund revelatoare a situaţiei omului ce se roagă şi a apogeului rugăciunii: după ce am ascultat şi recunoscut Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să ne măsurăm şi cu tăcerea lui Dumnezeu, expresie importantă a aceluiaşi Cuvânt divin.
Dinamismul cuvântului şi al tăcerii, care marchează rugăciunea lui Isus pe tot parcursul vieţii sale pământeşti, mai ales pe cruce, atinge şi viaţa noastră de rugăciune în două direcţii.
Prima este cea care priveşte primirea Cuvântului lui Dumnezeu. Este necesară tăcerea interioară şi exterioară pentru ca acest cuvânt să poată fi auzit. Şi acesta este un punct deosebit de dificil pentru noi astăzi. De fapt, timpul nostru este unul în care nu se favorizează reculegerea; ba chiar uneori există impresia că ne este frică să ne despărţim, chiar şi pentru o clipă, de râul de cuvinte şi imagini care marchează şi umple zilele. De aceea, în Exortaţia Verbum Domini deja menţionată am amintit necesitatea de a ne educa la valoarea tăcerii: „A redescoperi centralitatea Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa Bisericii înseamnă şi a redescoperi sensul reculegerii şi al tăcerii interioare. Marea tradiţia patristică ne învaţă că misterele lui Cristos sunt legate de tăcere şi numai în ea Cuvântul poate găsi locuinţă în noi, aşa cum s-a întâmplat în Maria, în mod inseparabil femeie a Cuvântului şi a tăcerii” (nr. 66). Acest principiu - că fără tăcere nu se aude, nu se ascultă, nu se primeşte un cuvânt - este valabil mai ales pentru rugăciunea personală, dar şi pentru liturgiile noastre: pentru a uşura o ascultare autentică, ea trebuie să fie şi bogată în momente de tăcere şi de primire non-verbală. Întotdeauna este valabilă observaţia sfântului Augustin: Verbo crescente, verba deficiunt - „Când Cuvântul lui Dumnezeu creşte, cuvintele omului să se diminueze” (cf. Sermo 288,5: PL 38,1307; Sermo 120,2: PL 38,677). Evangheliile îl prezintă deseori, mai ales în alegerile decisive, pe Isus care se retrage singur într-un loc separat de mulţime şi de ucenici pentru a se ruga în tăcere şi a trăi relaţia sa filială cu Dumnezeu. Tăcerea este capabilă să sape un loc înlăuntrul profunzimii noastre, pentru ca să-l locuiască Dumnezeu, pentru ca Cuvântul său să rămână în noi, pentru ca iubirea pentru El să se înrădăcineze în mintea şi în inima noastră, şi să însufleţească viaţa noastră. Deci, prima direcţie: reînvăţarea tăcerii, dispunerea pentru ascultare, care ne deschide spre celălalt, spre Cuvântul lui Dumnezeu.
Există însă şi un al doilea raport important al tăcerii cu rugăciunea. Nu este, de fapt, numai tăcerea noastră pentru a ne dispune la ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu; adesea, în rugăciunea noastră, ne găsim înaintea tăcerii lui Dumnezeu, încercăm aproape un sentiment de abandonare, ni se pare că Dumnezeu nu ascultă şi nu răspunde. Dar această tăcere a lui Dumnezeu, cum s-a întâmplat şi în cazul lui Isus, nu indică absenţa Sa. Creştinul este conştient că Domnul este prezent şi ascultă, chiar şi în întunericul durerii, al respingerii şi al singurătăţii. Isus îi asigură pe ucenici şi pe fiecare dintre noi că Dumnezeu ne cunoaşte bine nevoile în orice moment al vieţii noastre. El îi învaţă pe ucenici: „Când vă rugaţi, nu spuneţi multe, ca păgânii, care cred că vor fi ascultaţi pentru vorbăria lor. Aşadar, să nu vă asemănaţi cu ei, căci Tatăl vostru ştie de ce aveţi nevoie, înainte ca să-i cereţi” (Mt 6,7-8): o inimă atentă, tăcută, deschisă este mai importantă decât multe cuvinte. Dumnezeu ne cunoaşte în profunzime, mai mult decât noi înşine, şi ne iubeşte; şi ştiind aceasta ar trebui să fie suficient. În Biblie experienţa lui Iob este deosebit de semnificativă în această privinţă. Acest om în scurt timp pierde totul: cei dragi, bunurile, prietenii, sănătatea; pare chiar că atitudinea lui Dumnezeu faţă de el ar fi cea de abandonare, de tăcere totală. Totuşi Iob, în raportul său cu Dumnezeu, vorbeşte cu Dumnezeu, strigă la Dumnezeu; în rugăciunea sa, în ciuda a toate, îşi păstrează credinţa intactă şi, la sfârşit, descoperă valoarea experienţei sale şi a tăcerii lui Dumnezeu. Şi astfel la final, adresându-se Creatorului, conchide: „Din spusele unora şi altora auzisem despre tine, dar acum ochiul meu te-a văzut” (Iob 42,5): aproape cu toţii îl cunoaştem pe Dumnezeu numai din spusele auzite şi cu cât suntem mai deschişi tăcerii sale şi tăcerii noastre, cu atât mai mult începem să-L cunoaştem cu adevărat. Această încredere extremă care se deschide la întâlnirea profundă cu Dumnezeu se maturizează în tăcere. Sfântul Francisc Xaveriu se ruga spunându-i Domnului: eu te iubesc nu pentru că poţi să-mi dai paradisul sau să mă condamni la iad, ci pentru că eşti Dumnezeul meu. Te iubesc pentru că Tu eşti Tu.
Îndreptându-ne spre sfârşitul reflecţiilor asupra rugăciunii lui Isus, să ne amintim câteva învăţături ale Catehismului Bisericii Catolice: „Trăirea rugăciunii ne este dezvăluită pe deplin în Cuvântul care s-a întrupat şi care locuieşte printre noi. Atunci când încercăm să înţelegem rugăciunea, prin ceea ce martorii săi ne vestesc în Evanghelie, ne apropiem de fapt de Domnul Isus, ca de Rugul aprins: mai întâi spre a-L contempla pe El însuşi în rugăciune, apoi spre a-L asculta cum ne învaţă să ne rugăm, în sfârşit, spre a cunoaşte cum ne împlineşte El rugăciunea” (nr. 2598). Şi cum ne învaţă Isus să ne rugăm? În Compendiul Catehismului Bisericii Catolice găsim un răspuns clar: „Isus ne învaţă să ne rugăm nu numai cu rugăciunea Tatăl nostru” - cu siguranţă actul central al învăţăturii despre cum să ne rugăm - „dar şi atunci când [El însuşi] se roagă. În felul acesta, în afară de conţinut, ne arată dispoziţiile cerute pentru o rugăciune adevărată: curăţia inimii, care caută împărăţia şi iartă duşmanii; încrederea plină de curaj şi filială, care merge dincolo de ceea ce simţim sau înţelegem; vigilenţa, care îl ocroteşte pe discipol de ispită” (nr. 544).
Parcurgând Evangheliile am văzut cum Domnul este, pentru rugăciunea noastră, interlocutor, prieten, martor şi învăţător. În Isus se descoperă noutatea dialogului nostru cu Dumnezeu; rugăciunea filială, pe care Tatăl o aşteaptă de la fiii săi. Iar de la Isus învăţăm că rugăciunea continuă ne ajută să interpretăm viaţa noastră, să facem alegerile noastre, să recunoaştem şi să primim vocaţia noastră, să descoperim talanţii pe care Dumnezeu ni i-a dat, să împlinim zilnic voinţa sa, singura cale pentru realizarea vieţii noastre.
Nouă, deseori preocupaţi de eficienţa operaţională şi de rezultatele concrete pe care le obţinem, rugăciunea lui Isus arată că trebuie să ne oprim, să trăim clipe de intimitate cu Dumnezeu, „despărţindu-ne” de zgomotul asurzitor de fiecare zi, pentru a asculta, pentru a merge la „rădăcina” care susţine şi hrăneşte viaţa. Unul dintre momentele cele mai frumoase al rugăciunii lui Isus este tocmai atunci când El, pentru a înfrunta bolile, lipsurile şi limitele interlocutorilor săi, se adresează Tatălui său în rugăciune şi îi învaţă astfel pe cei din jurul său unde trebuie să caute izvorul pentru a avea speranţă şi mântuire. Am amintit deja, ca exemplu mişcător, rugăciunea lui Isus la mormântul lui Lazăr. Evanghelistul Ioan povesteşte: „Au ridicat, deci, piatra. Atunci şi-a ridicat ochii şi a spus: «Tată, îţi mulţumesc că m-ai ascultat. Eu ştiam că mă asculţi întotdeauna. Însă am spus-o pentru mulţimea ce mă înconjoară ca să creadă că tu m-ai trimis». Spunând acestea, a strigat cu glas puternic: «Lazăr, vino afară!»” (In 11,41-43). Însă punctul cel mai înalt de profunzime în rugăciunea către Tatăl, îl atinge Isus în momentul Pătimirii şi Morţii, în care pronunţă ultimul „da” planului lui Dumnezeu şi arată că voinţa umană îşi găseşte împlinirea tocmai în adeziunea deplină la voinţa divină şi nu în opoziţie. În rugăciunea lui Isus, în strigătul său de pe cruce către Tatăl, se întâlnesc „toate nenorocirile omenirii din toate timpurile, roabă a păcatului şi a morţii, toate cererile şi mijlocirile din istoria mântuirii […] Iată că Tatăl le primeşte la sine şi că, dincolo de orice speranţă, le îndeplineşte înviindu-l pe Fiul său. Astfel se împlineşte şi se consumă drama rugăciunii în economia creaţiei şi a mântuirii” (Catehismului Bisericii Catolice, nr. 2606).
Iubiţi fraţi şi surori, să-i cerem cu încredere Domnului de a trăi rugăciunea noastră filială, învăţând zilnic de la Fiul Unul-născut care s-a făcut om pentru noi cum trebuie să fie modul nostru de a ne adresa lui Dumnezeu. Cuvintele sfântului Paul despre viaţa creştină în general, sunt valabile şi pentru rugăciunea noastră: „Căci sunt convins că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puterile, nici înălţimile, nici adâncurile şi nici vreo altă creatură nu va putea să ne despartă de iubirea lui Dumnezeu care este în Cristos Isus, Domnul nostru” (Rom 8,38-39). (Benedict PP. XVI). (Traducere Pr. Vincenţiu Balint). (http://www.arcb.ro/).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu