Joi - II PM

Ier 17,5-10; Ps 1; Lc 16,19-31

Cât realism în această evanghelie plină de contraste: pe de o parte, viaţa bogatului care trăieşte în plăceri şi, alături de el, existenţa mizeră a săracului! Nici un raport între cei doi. Şi această lipsă de raport va fi sancţionată mai târziu de Dumnezeu: nu a fost nici un raport în viaţa pământească şi nici dincolo nu va fi posibil vreun raport. Între unul şi altul s-a interpus un mare abis, şi nimeni nu-l poate trece.

Evanghelia de astăzi nu pare, la prima vedere, în relaţie cu prima lectură, dar liturgia Postului Mare pune în legătură cele două lecturi la nivelul intenţiilor. Într-adevăr, astăzi putem să ne servim de textul evanghelic pentru a comenta îndemnul lui Ieremia la încredere în Dumnezeu. „Blestemat să fie omul care-şi pune încrederea în om”, adică omul care îşi pune încrederea sa în mijloacele umane, în bunurile materiale. Acest „om bogat” e un exemplu pentru persoanele care-şi pun încrederea lor în om, care îşi organizează viaţa lor independent de Dumnezeu, înconjurându-se de toate posibilităţile pentru a fi fericiţi aici, pe pământ, bazându-se pe bogăţiile lor, punându-se la adăpost de orice posibilă suferinţă. Astfel de persoane nu au nici o idee despre ce înseamnă încrederea în Dumnezeu.

Asta înseamnă că una dintre condiţiile pentru a avea încredere în Dumnezeu este aceea de a fi solidar cu cei care se află în nevoie. Cu uşurinţă, citind din Cartea lui Isaia, putem considera că ne-am putea înşela gândindu-ne că am putea să avem tot ceea ce ne este de trebuinţă pentru a trăi liniştiţi şi, în plus, că am putea avea sentimentul de siguranţă bazându-ne pe puterea lui Dumnezeu. Dar adevărata încredere în Dumnezeu trebuie întotdeauna să fie însoţită de sărăcie şi solidaritatea cu cei săraci, altfel, este numai o iluzie încrederea în Dumnezeu.

În realitate, fără să se ştie, se mizează mult pe mijloacele umane: pe bogăţiile posedate, pe propria capacitate, pe sănătate. Adevărata încredere în Dumnezeu presupune însă renunţarea la aceste bogăţii. Evident, dacă suntem sănătoşi, nu trebuie să ne îmbolnăvim numai pentru a avea ocazia de a face acte de încredere în Dumnezeu! Dar trebuie să ştim să renunţăm la bucuria pe care o aduce cu sine sănătatea, în sensul că trebuie să ne punem în serviciul atâtor persoane care nu se bucură de acest dar. În acest caz, noi suntem în nevoie cu ei, împreună cu ei strigăm la Dumnezeu şi avem încredere în el.

Trebuie să fim profund solidari cu toţi cei care strigă la Dumnezeu în mizeria lor: sărăcia materială, sărăcia spirituală, lipsa sănătăţii, dificultăţile de orice fel… În toate acestea, încrederea în Dumnezeu trebuie să fie reală, şi nu imaginară. În acest timp de post, să ne punem cu inima alături de cei săraci şi de cei păcătoşi. Evident, nu pentru a împărtăşi condiţia lor, nu pentru a deveni complici la păcat, ci pentru a simţi nevoia harului lui Dumnezeu, pentru a merge spre el, încrezători că vom fi eliberaţi de greşelile noastre. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).