Sâmbătă - II PM

Mih 7,14-15.18-20; Ps 102;

Lc 15,1-3.11-32

În această pagină de evanghelie există atâtea lucruri frumoase încât nu ar ajunge o zi întreagă pentru a le comenta.

O cunoaştem cu toţii foarte bine şi, de aceea, mă limitez la câteva consideraţii. Liturgia a avut grijă să includă în textul de astăzi şi introducerea de la capitolul 15, pentru a sublinia că această parabolă era adresată fariseilor şi scribilor, care îl criticau pe Isus pentru bunătatea sa faţă de cei păcătoşi. Intenţia principală se găseşte la sfârşitul naraţiunii, în reacţia fiului mai mare şi în cuvântul Tatălui: aici este nodul parabolei. Ea ne vizează şi pe noi, cei care ne considerăm mai sfinţi decât alţii… pentru a ne invita să ieşim din micimea inimii noastre pentru a lua parte la bucuria Tatălui ceresc.

Foarte adesea, şi chiar fără să ne dăm seama, noi suntem de părerea fiului mai mare, care ţine cont de ceea ce i-a dat el tatălui şi de ceea ce el a primit şi confruntă, în schimb, cu ceea ce tatăl i-a dat fiului mai mic şi găseşte că aceasta este o evidentă nedreptate.

Dar aceasta este parabola milostivirii şi pe drept s-a spus că, mai mult decât „parabola fiului risipitor”, ar trebui să se numească „parabola Tatălui milostiv”, milostiv până la exces.

Pentru cel drept este anormal să manifeste atâta bunătate faţă de cel care a comis răul; dar Domnul Isus vrea să ne facă să înţelegem că pentru cei care au fost credincioşi lui Dumnezeu este rezervată o bucurie mult mai mare, nu bucuria de a primi, ci aceea de a da, de a deschide propria inimă faţă de iubirea activă a lui Dumnezeu, faţă de iubirea milostivă a lui Dumnezeu, de a fi cu el pentru a-i primi pe toţi ceilalţi; altfel spus, de a ne însuşi punctul de vedere al lui Dumnezeu, al Tatălui, care e foarte diferit de ceea ce înseamnă o dreptate rece. Când un fiu face răul, tatăl său nu alege calea dreptăţii, caută, în schimb, toate mijloacele pentru a-l face să se întoarcă la o viaţă frumoasă şi demnă. Iată, acesta este punctul de vedere al lui Dumnezeu şi noi suntem chemaţi să-l preluăm pentru a simţi în noi marea bucurie a tatălui care a putut să-şi salveze fiul.

Adeseori, noi aplicăm meschinul nostru punct de vedere nu numai marilor criminali, ci şi atunci când este vorba de lucruri mărunte, privim ceea ce primim noi şi ceea ce primesc alţii, şi dacă noi am dat mai mult, trebuie să primim pe măsură…

În schimb, Domnul ne cheamă să participăm la bucuria Tatălui: „Trebuia să petrecem şi să ne veselim pentru că acest frate al tău era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit”. (A. Vanhoye, Pâinea zinică a cuvântului).