miercuri, 31 iulie 2013

Logodnicii, „o carte ce s-ar putea citi într-un cor de fecioare condus de Preacurata"

Alessandro Manzoni - 
Francesco Hayez (1791–1881)
 

Alessandro Manzoni (1785-1873), scriitor italian; a scris I Promessi Sposi (Logodnicii), roman istoric considerat capodopera inegalabilă a literaturii  italiene.
 
Giuseppe Verdi îl stima într-atât, încât i-a dedicat Missa Requiem, scrisă la moartea scriitorului, în 1873, şi interpretată un an mai târziu, pe 22 mai 1874, în biserica Sfântul Marcu din Milano, orchestra fiind condusă chiar de compozitor.
 
Într-o scrisoare din 7 iulie 1868, maestrul Verdi scria despre Manzoni contesei Clara Maffei, patroana celor mai râvnite saloane culturale milaneze din acea epocă: „Cum aş putea să vă explic acea senzaţie extrem de plăcută, indefinibilă, nouă, ivită în mine în prezenţa acelui sfânt, cum îl numiţi voi?”, scria compozitorul italian referindu-se la Manzoni.

 
 
Nu este de mirare că autorul romanului I Promessi Sposi a suscitat în conaţionalii săi, mai ales în cei dotaţi cu sensibilitate intelectuală şi artistică, aprecieri hiperbolizate cu privire la trăsăturile sale sufleteşti.


 
Fascinaţia exercitată de condeiul manzonian a trezit luări de poziţie pătimaşe legate de omul de credinţă Alessandro Manzoni. Curentele de opinie privitoare la acest aspect s-au poziţionat în general la extreme. La un pol s-au îngrămădit convingerile în favoarea unei stări de sfinţenie efectivă a scriitorului, ce ar fi impus o recunoaştere oficială din partea Bisericii şi ridicarea lui Manzoni la cinstea altarelor. La celălalt pol s-au situat opiniile cu totul contrare, ce-i atribuiau autorului o personalitate nevrotică incurabilă, impregnată de numeroase îndoieli în ale credinţei.
 
La un secol de la moartea lui Manzoni, mai exact în 1976, Albino Luciani – Patriarh de Veneţia ce avea să devină Papa Ioan Paul I – trasa cu simplitate însoţită de maximă precizie portretul omului de credinţă Alessandro Manzoni.
 
Într-una din scrisorile imaginare adresate unui număr de 40 de personalităţi din trecut, scrisori ce alcătuiesc volumul „Ilustrissimi” („Ilustrisimi”), Albino Luciani îi scrie lui Manzoni: „Chiar condiţionat fiind de vreun complex, de temperament sau de dureroase situaţii familiale, aţi fost un sincer, convins şi mare catolic. Chiar şi la asfinţitul vieţii, vă apropiaţi în fiecare zi de altar pentru a primi Sfânta Împărtăşanie”.
 
„Modul în care aţi trăit transpare din gândurile dumneavoastră, toate evanghelice, de care vă sunt pline scrierile”, susţine în continuare Albino Luciani, pe atunci Patriarh de Veneţia, continuând cu trei exemple de fraze memorabile din I Promessi Sposi, pe care vi le propunem: „Viaţa nu-i destinată să fie o povară pentru unii şi un banchet pentru alţii, ci este pentru toţi o îndatorire de care va da fiecare cont”/ „Nenorocirea nu constă în a suferi sau în a fi sărac, ci în a face răul”/ „Dumnezeu nu tulbură vreodată bucuria fiilor săi decât pentru a le pregăti o bucurie mai sigură şi mai mare”.

Oprindu-se asupra trăsăturilor de fond ale personajelor romanului I Promessi Sposi, Albino Luciani pune în lumină virtuţile cultivate de autor în eroii pe care-i creează, precum bunătatea, capacitatea de a voi binele celuilalt, onestitatea, forţa credinţei, puritatea inimii şi curajul încredinţării totale în mâinile lui Dumnezeu. Nu lipsesc, desigur, umbrele şi negrul, elemente prezente în unele personaje din acelaşi roman şi care, ca într-o pictură de Caravaggio, accentuează şi mai mult lumina destinată să domine în peisajul manzonian.
 
„Oriunde atingea condeiul vostru” – continuă Luciani – „săreau scânteile de credinţă în Dumnezeu, lucru care nu s-ar fi putut întâmpla dacă mintea şi inima – care vă conduceau când scriaţi – nu ar fi fost pline de sentimente religioase”.
 
În scrisoarea imaginară adresată lui Manzoni, cel care avea să devină Ioan Paul I îşi exprimă preţuirea faţă de interesul acordat de scriitor iertării, ca antidot împotriva violenţei. Sentimentul iertării îşi află apogeul în fratele Cristoforo, devenit umil călugăr capucin din dorinţa de a ispăşi vina unei crime săvârşite din trufie. Dedicându-şi întreaga existenţă lui Dumnezeu şi aproapelui, călugărul îşi transformă întreaga existenţă într-o misiune de răspândire a convingerii şi dorinţei iertării, ce trebuie să fie întotdeauna totală şi din toată inima.
 
Referindu-se la Lucia, eroina romanului, constrânsă să-şi ia adio de la munţii atât de dragi ei, viitorul Papă evocă imaginea acestei tinere care, plângând ghemuită în barca ce o poartă departe de casă, îşi îndreaptă gândul către Providenţa Divină şi spune: „..să mergem mai departe cu credinţă şi Dumnezeu ne va ajuta. Să-l lăsăm pe Cel de Sus să rezolve”.
 
Albino Luciani îşi încheie scrisoarea imaginară către Manzoni spunând: „I Promessi Sposi dau mărturie în acest sens (despre credinţa scriitorului n.n.) de la început până la sfârşit. Este semnificativ faptul că Ludovico da Casoria, călugăr sfânt, a spus despre acest roman, despre această poveste de dragoste: «Este o carte ce s-ar putea citi într-un cor de fecioare condus de Preacurata»”.
 
Sursa: Anca Mărtinaş-GIULIMONDI, Logodnicii, „o carte ce s-ar putea citi într-un cor de fecioare condus de Preacurata" (Articol apărut în Actualitatea Creștină, februarie 2013, p. 18).

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu