Viaţa şi suferinţele pr. Alexandru Nicula, secretarul ep. Iuliu Hossu

Ep. Iuliu Hossu

 

Surprinzător, la cei 99 de ani ai săi, Alexandru Nicula - fost protopop unit de Cluj in anul 1946 şi secretar al cardinalului Iuliu Hossu – arată cu cel puţin douăzeci de ani mai tânăr. După o discuţie purtată iniţial pe fereastra de la parterul imobilului său din Dej, acesta ne invită în locuinţa bătrânească, ticsită cu cărţi, icoane şi tablouri provenind din epoci demult apuse. Totul printr-o mare şansă, în prezenţa unui strănepot de-al său, fiindcă părintele se află într-o dispoziţie excelentă. Ne-a explicat, uşor stânjenit că, datorită sănătăţii sale precare, în ultima perioadă nu mai primeşte decât arareori pe cineva.

 

Elev strălucit la Năsăud

 

Din start, părintele ne roagă să vorbim cu voce puternică şi mai rar, fiindcă, la vârsta pe care o are, nu mai aude aproape deloc. Ne conformăm, încă buimăciţi de atmosfera pe care o emană locuinţa sa: avem senzaţia că ne aflăm într-o uriaşă bibliotecă şi, în acelaşi timp, într-o catedrală. Observ, în vitrina aflată în spatele său, icoana Maicii Domnului de la Scăiuş şi, alături fotografia unui preot necunoscut. Îl întreb, ca să dezmorţesc puţin atmosfera, cine-i personajul din poză. Gazda noastră ne informează, cu promptitudine, că e vorba de Niţişor Cazacu, fost vicar partiarhal, prietenul său de-o viaţă. „A absolvit aceeaşi universitate ca şi mine, la Paris, însă cu zece ani mai înainte şi, de asemenea, e tatăl cunoscutului istoric Matei Cazacu, refugiat în Franţa din cauza flagelului comunist,” adaugă el. Apoi evocă locul naşterii sale, comuna Târlişua, situată actulamente în judeţul Bistriţa-Năsăud, unde a văzut lumina zilei, în anul 1913. Explică părintele: „Şcoala primară şi liceul le-am făcut la Năsăud, fiindcă după Primul Război Mondial la Târlişua n-a fost învăţător. În anul 1931 mi-am luat bacalaureatul, cu „excepţional”, lucru care nu mi-a adus prea multă fericire ulterior, fiindcă am stârnit multe invidii. Ţin minte, după primul meu răspuns la proba orală, preşedintele comisiei de bacalaureat, Iordăchescu, rectorul Universităţii din Chişinău, a insistat la colegii săi să se mai întreţină cu mine. Acest lucru m-a „dereglat” puţin, determinându-mă să fiu poate prea încrezător în forţele proprii. Totodată, cel mai drag coleg al meu din acea perioadă a fost Ştefan Cleja, viitorul ambasador al României în câteva ţări europene. Pe el l-a „prins” contrarevoluţia ungară la post, în 1956, la Budapesta, unde funcţiona (într-o funcţie similară) şi Andropov, cel care după moartea lui Hrusciov ajuns preşedintele U.R.S.S. Ştefan Cleja a reuşit, pe baza prieteniei sale de excepţie cu omul de stat sovietic, să aducă mari beneficii României”.
 

Pr. Alexandru Nicula cu
un coleg la Paris în anul 1940

 

Începuturile avatarului

 

 

În anul 1935 părintele dă examen la Facultatea de Teologie din Cluj, după care este numit secretar personal al episcopului unit cu Roma, Iuliu Hossu. Rămâne pe post până în anul 1938, când pleacă la Strasbourg, la Facultatea de Teologie, unde-şi ia prima licenţă. În anul 1939 îşi continuă studiile la Universitatea de la Paris, iar un an mai târziu îşi dobândeşte şi cea de-a doua licenţă, de data aceasta în Drept Canonic. Îşi continuă Nicula relatarea, zâmbind cu amărăciune: „La Paris, aşteptând să-mi ridic diploma, numa’ că ne trezim că ne ocupă Hitler, pe 16 iunie 1940. Şi m-am întors într-un suflet acasă, ca să mă trezesc, în 30 august, că s-a cedat Ardealul de Nord şi ne ocupă ungurii, timp de patru ani de zile”. Despre perioada pariziană mai spune că marele său regret rămâne acela că nu i-a cunoscut pe Emil Cioran, Eugen Ionescu şi Mircea Eliade, deşi se aflau şi ei în acea perioadă la Paris. Explică el: „Ştiam din cercurile româneşti despre Cioran, Ionesco şi Eliade că sunt extrem de talentaţi, dar noi, datorită profilului studiilor noastre nu aveam tangenţă cu ei. De pildă, în anturajul nostru, alături de diverşi intelectuali şi prelaţi, se aflau în special Matei Cazacu şi Ion Ploscaru, viitorul episcop de Lugoj…”

 

 

Ep. Iuliu Hossu
în închisoare

 

Întors în ţară, părintele lucrează în cadrul administraţiei Episcopiei, până în anul 1946, când este numit preot şi protopop unit al Clujului. Nu durează mult şi în data de 3 octombrie 1948, după ce a fost decretată unirea Bisericii Ortodoxă cu cea Greco-Catolică, Alexandru Nicula este arestat şi ţinut în anchetă timp de două luni. Motivul este încercarea autorităţilor comuniste de-al determina să treacă la religia ortodoxă. Relatează în continuare părintele: „Între timp patru miliţieni mi-au scos tot ce-am avut din casă, m-au evacuat şi mi-au târât mobilele şi obiectele personale pe trotuar. Atunci soţia mea a închiriat două camioane şi, cu ajutorul cîtorva oameni, ne-am mutat în actuala locuinţă din Dej, de pe strada Horea nr. 20, care aparţinea familiei noastre”. Apoi, sperând să scape de presiunea securiştilor, părintele se mută la Târlişua, în casa părintească. Tocmai de acolo a fost ridicat şi condamnat la trei ani de muncă silnică, fiind considerat „reacţionar” şi „complotist împotriva noii ordini sociale”, motivul concret fiind însă refuzul său de a adera la religia ortodoxă.

 

 

După Canal şi „Orezărie”, funcţionar pe şantierele patriei

 

 

Următorii trei ani, părintele fiind condamnat politic, şi-i petrece în detenţie. Doi ani – între 1951 şi 1952 lucrează la Cernavodă, alături de alte mii de români care s-au opus comunismului, după care este transferat în lagărul de muncă de la Chirnogi, situat lângă Olteniţa, în locul supranumit „Orezărie”. Rămâne acolo până la eliberarea sa, care are loc în anul 1953. Omite cu bună ştiinţă să ne vorbească despre ororile trăite acolo. Interlocutorul nostru dă semne vădite de oboseală iar noi evităm să-l stresăm, trecând peste evocarea suferinţelor din detenţie. Spune doar atât, înainte de a schimba subiectul discuţiei: „Fiecare moment din viaţa mea de atunci a fost la limita dintre viaţă şi moarte”. Evocă apoi, succint, figura luminoasă a cardinalului Iuliu Hossu: „Înainte de condamnare am fost dat afară din serviciu, dar cardinalul Iuliu Hossu – pe atunci doar episcop – m-a plătit luni de zile din banii săi, ştiind că n-am nici o sursă de subzistenţă. A fost un Om inegalabil, cum nu cred că se va mai naşte vreunul vreodată…”

 

Arată, în continuarea relatării sale că după ieşirea din lagărele de muncă, se angajează ca normator la „Combustibilul” Dej (fostul „Peco”), iar după câteva luni este transferat la Intreprinderea Forestieră de Transportul şi Prelucrarea Lemnului (I.F.E.T.). Aici rămâne până în anul 1963, când se înfiinţează, în colaborare cu francezii, Combinatul de Celuloză şi Hârtie din Dej. Părintele continuă povestirea, parcă luminându-se: „Acolo am lucrat mai mult ca translator, deşi aveam funcţia de şef al „serviciului plan”. Asta pentru că francezii, ingineri chimişti – originari tocmai din Strasbourg, oraşul studiilor mele universitare – nu voiau să plece în desele lor deplasări la Bucureşti decât cu mine.

 

Hărţuit permanent de securitate

 

 

Nonagenarul mai spune că a muncit la combinat până în anul 1973, când s-a pensionat, însă viaţa sa nu a fost deloc uşoară. Explică el, gesticulând: „ Am fost permanent hărţuit de către securitate. Când am fost numit şef de serviciu, a venit la mine Pop Emil, şeful securităţii, care mai trăieşte şi azi, bine-mersi, în Dej. Mi-a pus sub nas o hârtie şi mi-a spus că de azi sunt informatorul lui. Am refuzat, zicându-i direct: „Domnule locotenent, nu mă fac turnător. Mergem la directorul combinatului şi-i spunem cu e cu treaba asta”. La care acesta s-a speriat foarte tare (directorul era un om şi jumătate, o adevărată „mână forte”, peste care nu putea trece nici măcar şeful securităţii) şi a refuzat să mai vină cu mine la domnul director”. Mai spune apoi că, în perioada dificilă de după eliberarea din lagărele de muncă, un colonel de securitate venea special de la Cluj pentru el, iar autobuzul combinatului avusese ani de zile traseul modificat, cu un singur scop, să-l aducă după orele de muncă – în văzul colegilor – la securitate. „Maşina oprea în faţa sediului securităţii, de unde mă prelua un maior care avea sarcina să mă înveţe Istoria Bisericii, pentru a deveni ortodox, misiune însă neîndeplinită….” explică el, râzând în hohote.

 

Continuă, detaliindu-şi cealaltă latură a personalităţii sale, cea de scriitor: „În viaţa mea am scris câteva cărţi şi am făcut şi mai multe traduceri din autori teologi francezi. Prima carte, pe care am publicat-o în anul 1942, se numeşte „Formarea pentru viaţă” şi pot să spun că respectiva carte m-a îmbogăţit în acea perioadă. S-a retipărit anul acesta, la o editură din Târgu-Lăpuş. Mai am alte două cărţi proprii, „Predici. Cuvântul iubirii” şi „Cristos răstignit a doua oară”, o culegere de articole publicate în perioada 1990 – decembrie 2002.” Îşi aminteşte din nou ceva şi faţa i se destinde, într-un surâs: „Chiar recent, Adler Freudlich, cel care mi-a fost director la „Combustibilul” Dej, plecat în S.U.A. în 1970, m-a sunat şi mi-a spus că o să vină în România peste un an şi ceva, să mă sărbătoarească, la împlinirea vârstei de 100 de ani. Îl aştept cu drag, pentru mi-a făcut mult bine pe vremurile acelea grele…”

 

Frazele domnului Nicula, încep să devină tot mai imperceptibile, semn că l-am obosit deja peste măsură, iar strănepotul său, aflat în apropiere, zăngăne, discret, un set de chei. E clar, deşi am mai fi vrut să aflăm o mulţime de lucruri de la această „antologie ambulantă” care e părintele Alexandru Nicula, trebuie să-l lăsăm să se odihnească. Ceea ce şi facem, nu înainte de a ne lua rămas bun de la el şi de la strănepotul său, conştienţi că memorabila întâlnire pe care am avut-o cu el ar putea fi chiar ultima….

 

Pr. Alexandru Nicula scriind un autograf
pe cartea ”Cristos răstignit a doua oară”

 

Din cartea „Cristos răstignit a doua oară?”, scrisă de părintele Alexandru Nicula: „În ziua de 20 iulie 1947 (Sfântul Ilie Prooroc) am predicat la catedrală, în cadrul serviciului meu, o predică obişnuită, în genul meu obişnuit. La ieşirea din biserică, în mulţimea de credincioşi, doi tineri, mai tineri decât mine, mă încadrează şi, foarte înţepaţi, îmi cer să-i urmez căci „Domnul Şef” vrea să vorbească cu mine. La întrebarea cine-i Domnul Şef , mi-au răspuns că şeful Securităţii. Surprins şi speriat i-am urmat. Securitatea încă nici nu avea un sediu, lucra provizoriu în vechiul local al Chesturii poliţiei din Cluj, din strada Victoriei de atunci. Ajunşi la Domnul Şef, m-au predat la doi comisari: Gligor şi Ilian, care m-au întâmpinat foarte dur şi era cât pe ce să mă bată, acolo, în birou. Scotocindu-mi, însă, buzunarele şi servieta, au găsit textul, scris frumos la maşină, al predicii rostite în catedrală. S-au calmat destul de repede, spunând că „asta-i interesează” şi de data asta nu mă reţin mai mult. Textul predicii a fost argumentul şi corpul delict cu care Securitatea m-a trimis în iulie 1948, după o reţinere lungă din 22 iunie, cu un ceai, drept mâncare, din 24 în 24 de ore, la Procuratură şi pe baza lui s-a desfăşurat procesul.

 

A fost norocul meu, textul scris, fiindcă la ora aceea judecătorii erau încă oameni normali şi rezonabili, cum n-au fost niciodată securiştii, şi au găsit textul aproape inofensiv şi mi-a adus o condamnare de numai şase luni, cu suspendare.

 

Acesta a fost primul meu contact cu Securitatea şi Justiţia până a început atacul făţiş împotriva Bisericii noastre, când au urmat celelalte, mult mai dureroase.”

 

Cuvântul de rămas bun al părintelui Alexandru Nicula: „Ei mi-au zis, timp de 45 de ani, „banditul de popă”. Eu spun că am avut o viaţă cinstită, dreaptă, frumoasă. Cât am fost hăituit de securitate, n-am zis un singur lucru despre cineva, deci nimeni nu s-ar putea plânge că l-aş fi denunţat . Dar eu, în schimb, am un dosar la securitate de 814 file, însumând şase volume. Toate relele din lume sunt acolo, răsfrânte asupra mea. Patru lei costă la CNSAS o singură filă din dosarul meu şi mi-ar trebui o avere ca să răscumpăr toate paginile alea. Banii ăştia prefer să-i dau copiilor străzii, decât să-mi aduc în casă minciuna şi murdăria.

 

Acum, când mă pregătesc să plec din această lume, am regretul că plec dintr-o lume întunecată – nu luminoasă, cum mi-am dorit-o – şi că am apucat şi cele două mari nebunii ale secolului XX: nazismul şi bolşevismul, care au alterat profund fiinţa umană…”

 

(Sursa: Sorin Grecu; http://patriaonline.ro/viata-si-suferintele-lui-alexandru-nicula-secretarul-cardinalului-iuliu-hossu/#sthash.AgHAoKS5.dpuf).