Sfânta Tereza din Avila (1515-1582) [15 octombrie]

Sfânta Tereza a lui Isus (din Avila)

„Binecuvântat să fie Dumnezeu care ne-a permis să vedem o sfântă pe care o putem imita cu toții; mănâncă, doarme și vorbește ca noi, și trăiește cu multă simplitate” (Bibliotheca Santorum, XII, Cittá Nuova, Roma 1990, 402).

Iată o trăsătură caracteristică a personalității Terezei a lui Isus, așa cum este surprinsă de franciscanele „reâles” din Madrid, care au găzduit-o un timp în casa lor. Tereza, femeie în atâtea aspecte extraordinară, niciodată nu a pierdut contactul cu normalitatea vieții, știind să conjuge cea mai înaltă contemplație cu acțiunea prudentă și eficientă.

Suntem în secolul al XVI-lea, când Spania traversa perioada sa istorică cea mai înfloritoare. Liberă de acum de dominația islamică, a trecut la contraatac și visa cucerirea imperiului musulman și eliberarea Țării Sfinte; în afară de aceasta, descoperind America, era cu totul orientată să introducă în lumea nouă civilizația și credința, adunând de aici bogății nenumărate. O acțiune foarte discutată. Este dificil astăzi să-ți imaginezi Spania acelui timp, unde religiozitatea și patriotismul se identificau și înflăcărau nu numai elitele de nobili și de bogați, dar și întreaga populație.

În acest ambient, la 28 mai 1515, la Avila, s-a născut Tereza de Cepeda y Ahumada într-o familie bine așezată din punct de vedere economic și profund creștină. Încă de mică, s-a entuziasmat ascultând viețile martirilor căzuți sub iataganele musulmane și l-a convins pe fratele ei, Rodrigo, să meargă cu ea, să moară martiră în „pământul maurilor”, care, în imaginația ei, se afla la doi pași de Avila. Nu trecuseră pragul porții cetății, că au fost surprinși de unchiul care i-a adus din nou acasă. Neputând să-și satisfacă dorința martiriului, Tereza a căutat atunci să imite viața pustnicilor, dar nu era ușor să caute un ambient de deșert în agitația unei case în care ea era al șaselea copil dintre cei nouă: șase băieți și trei fete.

A doua fugă

La vârsta de 13 sau 14 ani, și-a pierdut, pe neașteptate, mama și, cu această ocazie, și-a ales-o ca mamă pe Maria. Tatăl, pentru a-i oferi o bună formare intelectuală și morală, a încredințat-o călugărițelor augustiniene din Avila, dar, după doar un an, Tereza s-a îmbolnăvit grav și a trebuit să-și părăsească orașul pentru o localitate mai potrivită pentru îngrijire. Întoarsă la Avila, după lectura unor scrisori ale sfântului Ieronim, a cerut insistent să intre în mănăstirea carme- lită. Tatăl s-a opus, temându-se și de această dată pentru sănătatea sa. Ea a așteptat însă cu răbdare timp de doi ani, și apoi a fugit la mănăstire.

Când era de acum călugăriță profesă de un an, a fost atinsă din nou de o misterioasă boală care a constrâns-o să părăsească temporar mănăstirea. În această perioadă, a citit o carte de spiritualitate răspândită pe atunci în Spania: „Tercer Abbecedario espiritual”, a franciscanului Francisc de Osuna, care i-a reaprins cu putere în suflet dorința sfințeniei. Între timp, a fost încredințată grijii unei țărănci care se bucura de faima de vindecătoare și, punând-o și în situația de a fi îngropată de vie, în timpul unei căderi, când, timp de patru zile, părea să fi murit.

După ce a scăpat de acest pericol, a fost dusă imediat în mănăstire, unde, după trei ani de paralizie parțială, a început să-și revină până la deplina vindecare, pe care ea a atribuit-o unei intervenții miraculoase a sfântului Iosif. Până în acel moment, Tereza luptase cu toate puterile ei să trăiască o viață de perfecțiune și, deși experimentase unele haruri mistice, nu reușise în intenția sa. Descurajată și, fizic, foarte încercată, a intrat într-o lungă criză: Dumnezeu părea de neatins, iar Isus, pe care îl iubea așa de mult încă de mică, nu o mai fascina ca altădată.

Chiar dacă niciodată nu s-a gândit să se întoarcă la viața din lume, simțea o oarecare atracție pentru vanitățile de care era plină societatea timpului ei și lăsase puțin deoparte tensiunea care o orienta spre sfințenie. O atare relaxare, mai târziu considerată de ea eroarea cea mai gravă a vieții sale, a durat circa zece ani, în care Tereza a trăit una dintre cele mai dureroase oscilări: dorea să fie cu totul a lui Dumnezeu, dar nu reușea să-i dăruiască timpul și afecțiunea ei; voia să progreseze în unirea cu el prin rugăciune, dar îi plăceau conversațiile inutile la parloar cu nobilimea locului și, când din motive de sănătate, se afla în afara mănăstirii, îi plăcea să viziteze palatele unde mondenitatea era la ea acasă.

Și acum, a luat-o în serios

A continuat așa până în 1554, când, de acum, avea deja 39 de ani. S-a întâmplat atunci că, citind Confesiunile sfântului Augustin, și-a dat seama că a pierdut timpul în lucruri deșarte. O întâlnire cu Isus, care i s-a arătat în starea sa suferindă, i-a dat lovitura de grație. Tereza s-a decis să-și schimbe viața și a început pentru ea o perioadă extraordinară de lumină, pe care Domnul i-o comunica prin viziuni și iluminări. Aceste fenomene neobișnuite au lăsat-o perplexă, dar în mod providențial, i-a întâlnit pe sfântul Francisc Borgia și pe sfântul Petru de Alcantara, care au asigurat-o de originea divină a acestor lumini și au încurajat-o să le urmeze.

Tereza a devenit o altă persoană: unirea sa cu Dumnezeu era fără întrerupere, atât în rugăciune, cât și în timpul lucrului. Nu se distingea de celelalte, și totuși, era diferită de toate. Și-a dat seama atunci că o viață de adevărată și profundă unire cu Dumnezeu prin rugăciune era aproape imposibilă în interiorul structurilor unei mănăstiri care avea două limite insurmontabile: prin numeroasele dispense obținute în trecut, mai rămăsese doar puțin din genuina regulă carmelită, și acest lucru se răsfrângea și asupra autenticității vieții monastice; se trăia în comunități prea numeroase – 150 de călugărițe -, ce împiedicau surorile să trăiască o adevărată viață de familie, considerată importantă de Tereza, pentru a merge cu hotărâre pe calea rugăciunii și pentru atingerea sfințeniei.

I-a venit atunci ideea unui nou tip de mănăstire, mică și cu regula de la început a ordinului și, susținută de sfântul Petru de Alcantara, a vorbit cu unele dintre surori.

Începutul reformei

În 1562, visul devine realitate: la Avila se inaugura mica Mănăstire „Sfântul Iosif”, și deja primele patru novice primeau haina. Chiar dacă acest lucru nu a fost pe placul multor persoane influente, care au făcut totul pentru a închide noua fundație, Tereza a obținut aprobarea de la Sfântul Scaun și, la începutul anului 1563, s-a mutat definitiv la „Sfântul Iosif” unde a fost aleasă superioară. Faima noii mănăstiri s-a răspândit repede, trezind pretutindeni admirație și animozități. Generalul carmeliților, Giovanni Battista de Rossi, după o întâlnire cu Tereza, a autorizat-o, în 1567, să facă, în același spirit, alte mănăstiri feminine, și a început chiar și reforma mănăstirilor masculine, fondând două convente de carmeliți contemplativi.

Pentru Tereza începea o perioadă de extraordinară rodnicie apostolică. Permanent în călătorie, a implantat mănăstiri în toată Spania și unele chiar în afara ei. Întâlnindu-se cu un preot tânăr, de 25 de ani, Juan Mattia, care voia să trăiască într-o certoză, l-a convins să devină primul carmelit desculț și l-a numit Ioan al Crucii. El a fost colaboratorul ei direct și, la școala sa, a devenit acel mare mistic pe care îl cunoaștem cu toții.

În călătoriile sale pentru întemeierea mănăstirilor, Tereza s-a aflat cufundată în umanitatea timpului ei și, prin inteligența ei ascuțită și datorită simțului ei practic, s-a mișcat cu mult tact. Vorbind cu personalități sus-puse, a cunoscut tainele diplomației și știința politicii; întâlnind regi, nunți apostolici, episcopi, generali de ordine monahale, profesori universitari, a știut să-și pună în valoare propriile argumente, trezind adesea admirație prin geniul ei feminin; ascultând povestirile despre misionarii care se întorceau din Lumea Nouă, și-a dat seama că Biserica nu se afla în fața unei glorioase cuceriri de noi credincioși, ci o amenința un grav pericol în opera ei evanghelizatoare, din cauza exemplului rău dat de conquistadores și de nepotolita lor foame după aur.

Și-a exprimat atunci dorința de a implanta în acele ținuturi mănăstiri pentru bărbați și pentru femei, ca centre de viață evanghelică. Nu a reușit să-și vadă acest vis în timpul vieții sale, dar fiii și fiicele ei, mai târziu, au făcut-o într-o manieră impresionantă, ajungând chiar și în locurile cele mai îndepărtate, în mijlocul indigenilor, în pădurile amazoniene. Tereza nu a stabilit raporturi numai cu cei mari, dar s-a apropiat și de oamenii umili, de preoții de țară, de căruțașii care duceau poșta, și față de toți arăta aceeași atenție, câștigându-le stima și colaborarea tuturor.

„Tu vei fi mireasa mea!”

Pe neașteptate, în 1570, vizitatorul apostolic a numit-o superioară în vechea Mănăstire a „Întrupării” din Avila, pentru ca acolo să-și implanteze reforma. Lucrarea nu era deloc ușoară, dar ea a știut să acționeze cu pricepere și, în anul următor, l-a chemat acolo drept confesor pe Ioan al Crucii. În acest loc, spre sfârșitul anului 1571, în timpul Împărtășaniei euharistice, i-a apărut Isus și i-a zis: „De azi înainte, tu vei fi mireasa mea. De acum înainte, tu te vei preocupa de cinstea mea nu numai pentru că sunt Dumnezeul și Creatorul tău, ci pentru că tu ești adevărată mireasă. Cinstea mea este și a ta, și a ta este și a mea”. Viziunile apoi s-au succedat și Tereza nu numai că contempla

Sfânta Treime și omenitatea Cuvântului întrupat, ci trăia într-un colocviu neîntrerupt cu persoanele divine și în prezența continuă a Mântuitorului. Această viață de contemplație nu o distrăgea câtuși de puțin de la ocupațiile sale, dar, în același timp, îi dădea o mare siguranță și o profundă pace pe care nu a pierdut-o nici când persecuțiile s-au înmulțit împotriva ei, încercând să-i distrugă opera.

Sub cruce, pentru reformarea fraților

Dacă întemeierea mănăstirilor feminine adesea a fost dur contrată, cele mai mari dificultăți au venit când a fost vorba de cele masculine. În acea perioadă, toți, reformați sau nu, rămâneau încă sub o unică jurisdicție și dezacordurile dintre cele două curente ajungeau până la calomnii, iar Tereza era privită ca fiind cauza tuturor discordiilor.

Din acest motiv, în 1577, Ioan al Crucii i-a fost răpit, a fost închis într-un convent din Toledo și ținut aici ascuns. În zadar Tereza a căutat să descopere închisoarea și a cerut intervenția regelui în favoarea sa. Din fericire, locul lui de consilier și confesor, deja de un an, fusese luat de părintele Jerónimo Gracián, cu siguranță, mult mai puțin sfânt decât Ioan, dar mai expert în a trata cu mai-marii lumii și, mai presus de toate, întotdeauna credincios directivelor Terezei.

Când, în 1578, Ioan al Crucii a reușit să fugă din închisoare, situația pentru desculți și pentru Tereza s-a înrăutățit foarte mult. Noul nunțiu apostolic, Filippo Sega, era convins că ea era „o femeie capricioasă, o vagabondă, o neascultătoare și încăpățânată, care, sub aparența evlaviei, inventa doctrine false, ieșind din clauzură împotriva ordinelor Conciliului din Trento și a superiorilor, și învățând, ca maestră, în opoziție cu cele scrise de sfântul Paul, care le-a interzis femeilor să învețe”. Nunțiul fusese rău informat și foarte curând și-a schimbat ideile și a sprijinit-o pe Tereza înaintea regelui, pentru ca el să-și dea o părere favorabilă pe lângă Sfântul Scaun pentru constituirea autonomă a provinciei carmelitelor des-culțe. Grigore al XIII-lea a primit cererea și primul capitlu provincial, la sugestia Terezei, l-a ales ca prim superior al reformaților pe părintele Gracián.

Ioan al Crucii, redobândindu-și libertatea, a venit la Avila pentru a o revedea pe aceea care-i fusese mamă și maestră, cu speranța secretă să o poată lua cu sine la Granada, pentru a inaugura o nouă mănăstire. Tereza nu a putut să-l mulțumească și s-a dus, de această dată, la Burgos, pentru ultima dintre mănăstirile pe care le-a întemeiat. De acolo, a trebuit să se ducă la Alba de Tormes, unde a murit, la 15 octombrie 1582, pronunțând aceste cuvinte care au fost ultimele ale testamentului ei: „Doamne, sunt fiică a Bisericii”.

Moștenirea Terezei: „Castelul interior” Tereza ne-a lăsat foarte multe scrieri spirituale. Operele sale principale sunt Viața, Calea perfecțiunii, Gânduri despre iubirea lui Dumnezeu și Castelul interior, considerată capodopera sa. Sunt scrieri îndreptate, în special, către fiicele sale, sunt rodul experienței spirituale și nici una dintre ele nu are pretenția de a se prezenta ca un tratat teologic, și totuși, au o densitate teologică și o profunzime așa de mare, încât i-au adus pe drept titlul de învățător al Bisericii.

Acestea, scrise într-un stil accesibil tuturor, au avut o mare influență nu numai în interiorul mănăstirilor sale, ci asupra întregii Bisericii. Într-o perioadă în care viața consacrată era puternic combătută și, în unele țări, considerată de-a dreptul inutilă și dăunătoare societății, Tereza, prin scrierile sale, îi redes-coperea valoarea evanghelică nu numai spre binele Bisericii, dar și pentru progresul societății civile. Pentru Tereza, de fapt, călugării și călugărițele, în timp ce tind spre sfințirea personală până la atingerea celor mai înalte culmi ale misticii, conformându-se lui Cristos și pătrunzând împreună cu el în viața trinitară, sunt în slujba Bisericii și a lumii, deoarece, prin exemplul lor, îi cheamă pe oameni la valorile veșnice pentru care au fost creați.

Redescoperirea sfaturilor evanghelice

La baza sfaturilor evanghelice, Tereza, deși foarte ascultătoare față de orice normă a Bisericii, nu a pus juridicul, ci, mai degrabă, porunca iubirii fraterne, fără de care înseși „Regulile și Constituțiile nu servesc la nimic… (fiind) doar mijloace pentru realizarea într-un mod mai perfect a acestei iubiri” (Castelul interior, 1, 2, 17); o iubire, care, fiind divină, este în același timp și autentic umană și creează în micile comunități un climat de seninătate și de bucurie, în care se experimentează prezența lui Dumnezeu.

Sărăcia mănăstirilor tereziene nu este o simplă renunțare la proprietate din partea fiecăruia, ci o realitate a comunității în întregul ei: aici trăiesc ca săracii, cu strictul necesar, pentru a salva libertatea interioară a fiecăruia, pentru a evita orice ingerință externă și pentru a aminti creștinilor că bunurile acestei lumi sunt numai mijloace, în timp ce adevăratele valori sunt cele cerești.

Castitatea nu a fost niciodată privită de Tereza ca un sacrificiu sever sau ca o renunțare impusă de o normă inumană. Pentru ea, cel care se dăruiește lui Dumnezeu se logodește cu Cristos și îi rezervă lui tot ceea ce are mai bun în sine, dându-i cu totul iubirea și afectele sale și construind, împreună cu iubirea fraternă, ambientul comunității, unde prezența celui iubit este simțită într-un mod aparte.

Cât privește ascultarea, Tereza o vede ca un mijloc pentru a realiza, cu siguranță, pe pământ voința lui Dumnezeu. De aceea, ea nu este niciodată o supunere oarbă la voința vreunei creaturi, ci o ascultătoare față de Biserică, singura care îi poate garanta pe pământ adevărul despre viața creștină. Bisericii, oricât de greu ar fi, trebuie să i se supună, și persoanele inspirate, și revelațiile cerești. Mănăstirile sale trebuiau să fie ca tot atâtea oaze de paradis, unde prezența lui Dumnezeu să fie palpabilă și unde Biserica să-și afle centrele de sfințenie în beneficiul întregii umanități.

Tereza a fost proclamată sfântă în 1622, împreună cu Ignațiu de Loyola, Francisc Xaveriu și Filip Neri. Desigur că ea nu era o figură palidă pe lângă acești giganți ai reformei catolice, am putea spune chiar că Tereza, care va fi numită „cea mare”, îi va depăși pe toți în 1970, când papa i-a conferit, ca și Ecaterinei de Siena, titlul de învățător al Bisericii. Era pentru prima dată în istorie că un atare titlu era atribuit unei femei.

(Enrico Pepe, Martiri şi sfinţi din calendarul roman, Sapientia, Iași 2007, 550-556, trad. pr. Ioan Bişog; http://www.sfinticatolici.ro/tereza-a-lui-isus-din-avila/2/).