"Brutalitatea oamenilor pioşi mă înspăimântă" [4]

 

Cauza comportamentului agresiv în viaţa spirituală nu se găseşte în caracterul sever şi unilateral al educaţiei sau în faptul că în familie lipsea un model masculin?

Una din cauzele agresivităţii în viaţa spirituală este cu siguranţă de găsit în privarea de tată. Cel care n-a trăit experienţa tatălui ca pe o forţă organizaţională nu găseşte nici un sens unei ordini salvatoare. El va găsi întotdeauna ordinea exagerată. Şi cel care n-a cunoscut un tată care să-l sprijine va căuta un substitut de coloană vertebrală în normele rigide. Îi va lipsi supleţea şi va fi crispat. Dacă se doreşte să fie ajutat, nu se va putea interveni direct contra agresivităţii lui. Din contra, este important să se adreseze acestei persoane auto-agresive cu bunăvoinţă pentru a-i indica căile care-i vor permite să se reconcilieze cu tatăl său şi să se asume pe sine însuşi.

Aţi scris că pasiunile reprimate conduc la duritate care se disimulează în conştiinţă. Puteţi să dezvoltaţi această idee?

Este o lege psihologică: agresivitatea cu care lupt contra pasiunilor mele se fixează în conştiinţă. Aceasta este valabil înainte de toate pentru reprimarea sexualităţii. Persoane care luptă într-un mod agresiv contra sexualităţii lor nici nu remarcă cum conştiinţa lor a devenit un judecător agresiv nemilos, nu numai cu ei înşişi, ci şi cu alţii. Furrer, un terapeut elveţian, a putut să spună: „Brutalitatea este întotdeauna o sexualitate reprimată.” Ne lovim des de această problemă chiar între creştini: este vorba de brutalitatea oamenilor pioşi, care trăiesc refularea sexualităţii lor luptând brutal contra altuia şi insultându-i ca pe nişte laxişti moral. Numeroşi fundamentalişti acţionează foarte violent vis-a-vis de creştinii care nu împărtăşesc vederile lor sau care trăiesc puţin altfel de cum şi-ar imagina aceşti oameni pioşi.

Pe lângă conştiinţa austeră, există şi o conştiinţă anxioasă sau scrupuloasă. Este vorba de aceeaşi problemă?

Da, conştiinţa scrupuloasă este o formă de agresivitate. Respectivul se judecă în mod constant pe sine. Cea mai mare parte a oamenilor scrupuloşi pe care i-am cunoscut se învârt mereu în jurul sexualităţii lor. Ei se învinuiesc pentru că au, împărtăşindu-se, halucinaţii sexuale vis-a-vis de preotul care le dă împărtăşania. Îşi trăiesc inconştient sexualitatea crezându-e obligaţi să meargă să se confeseze frecvent iar preoţii lor sunt adeseori iritaţi de aceasta repetare neîncetată de acuzaţii pe tema sexualităţii.

De ce întâlnim atât de des o spiritualitate rigidă la oameni foarte spirituali la care totuşi cunoştinţele spirituale nu lipsesc şi care ştiu de asemenea că Dumnezeu este plin de îndurare (milostiv, în franceză „misericorde” [n. trad.])?

Trebuie să facem distincţie între imaginile noastre despre Dumnezeu conştiente şi cele inconştiente. În mod conştient noi credem în general în îndurarea divină. Dar în inconştientul nostru se găsesc şi imaginile din copilăria noastră: imaginea unui Dumnezeu judecător şi sever, imaginea unui Dumnezeu contabil, imaginea unui Dumnezeu arbitrar. Aceste imagini divine au cauza lor nu mai întâi în educaţia religioasă, ci în experienţa pe care am trăt-o cu tatăl şi cu mama noastră. Şi contra acestei trăiri ale experienţei primitive, cunoştinţele teologice nu au adesea nici putere.

Ne puteţi da un exemplu de o asemenea proiecţie?

Aşa cum v-am menţionat deja, omul proiectează asupra lui Dumnezeu experienţa pe care a avut-o cu tatăl şi cu mama sa. Când tatăl nu i-a inspirat încredere, omul manifestă neîncredere faţă de Dumnezeu. Căci în inima lui, el are sentimentul că Dumnezeu se opune arbitrar dorinţelor lui, refuzându-i totul. Aceste proiecţiuni maladive nu se pot vindeca decât prin întoarcere la sursă care este cea a experienţei copilăriei. Trebuie să se trăiască din nou aceste experienţe pentru a putea apoi scăpa din ele. Avem nevoie de agresivitate pentru a da afară din suflet aceste imagini negatoare ale vieţii. Numai astfel se poate regăsi terenul pentru a primi imaginile biblice salvatoare.

Care sunt aceste imagini salvatoare pe care i le propune Biblia?

 

Pe lângă experienţa deja menţionată a tatălui şi a mamei, există în noi o imagine arhetipică a lui Dumnezeu care traversează experienţa noastră individuală. Biblia ne arată aspectele salvatoare ale acestei imagini a lui Dumnezeu. În Vechiul Testament există, de exemplu, în Psalmi şi Profeţi, imagini care anunţă iubirea maternă a lui Dumnezeu care iartă întregul popor şi pe fiecare în parte. Ne este prezentat ca un tată plin de îndurare care îşi îmbrăţişează fiul şi care aşteaptă cu răbdare până când omul se întoarce spre el. Imaginile salvatoare ale Bibliei ni-l prezintă pe Dumnezeu, când ca pe un tată care dă copiilor lui ceea ce au nevoie, când ca pe o mamă care ne oferă refugiu şi siguranţă, pacea şi patria. Mai mult, Dumnezeu depăşeşte toate valorile părinţilor noştri pământeşti.

Se spune adesea că, în trecut, Biserica a contribuit ea însăşi la crearea acestor reprezentări despre Dumnezeu false şi generatoare de anxietate?

 

Trebuie să distingem corect. Biserica însăşi, în globalitatea ei, n-a creat niciodată o imagine a lui Dumnezeu. Acestea sunt întotdeauna persoane concrete. Pe de altă parte, ceea ce este adevărat, este că Biserica a susţinut aceste imagini false despre Dumnezeu într-o teologie la baza căreia există mai multă frică decât încredere. A răspândi frica înseamnă a-şi asigura putere asupra oamenilor. Cel care seamănă o conştiinţă rea exercită într-un mod subtil o putere asupra oamenilor. Din nefericire, Biserica n-a dat înapoi în faţa acestei tentaţii.

Este adevărat că unii preoţi au răspândit o falsă imagine a lui Dumnezeu, căci cineva căruia îi este frică de el va transmite si el această idee. Cunosc un mare număr de preoţi care au învăţat o teologie solidă, care au dobândit cunoştinţe pe această temă şi care au crezut în teorie în îndurarea lui Dumnezeu, dar care totuşi, în inconştientul lor, s-au temut că şi Dumnezeu ar putea fi tiranic. Într-un asemenea caz, în pofida unei teologii corecte, acest om a transmis o imagine falsă despre Dumnezeu. Apoi, există un număr ridicat de răi predicatori ai Cuvântului lui Dumnezeu care insuflă frica sau care abuzează de această imagine a lui Dumnezeu pur şi simplu pentru a cuceri puterea asupra altuia. Dar în general se poate spune că prima cauză a ideilor generatoare de anxietate despre Dumnezeu se găseşte în educaţia primită în primii ani de copilărie.

Aceste imagini false coincid adesea cu o severitate exagerată în chestiunile morale. După părerea dumneavoastră, unde se află pericolul rigorismului în viaţa spirituală?

 

Rigorismul face omul bolnav pentru că îl înfundă la a fi hărţuit în multe domenii. Rigorismul conduce la divizare în Biserică şi societate, pentru că oamenii rigorişti au dificultate în crearea unei comunităţi. Ori, Biserica este în mod esenţial o comunitate; şi ea nu poate închide ochii asupra acestei chestiuni. Unele comunităţi monastice care au primit numai membri rigorişti se dezagregă în puţin timp, dedându-se la lupte de tranşee. Denunţând cauzele rigorismului, avem în vedere, în final, viitorul Bisericii.

 

(Sursa: Anselm Grun, Le tresor interieur, Ed. Fidelite, Namur - Paris, pag. 97-122; trad. Viorica Juncan; http://www.ceruldinnoi.ro).