 |
| Sărutul (1889) de Auguste Rodin |
Pentru ce motive sunt credincioşii mai neliniştiţi şi traumatizaţi de
sexualitate, în timp ce pofta de câştig sau orgoliul religios sunt mult mai
periculoase pentru salvarea oamenilor?
În toate culturile sexualitatea
este percepută ca ceva fascinant, dar în acelaşi timp, ea poate deruta oamenii.
Unele persoane spirituale trăiesc sexualitatea lor ca pe o putere proprie care
le perturbă ideile spirituale şi le dezechilibrează. Dar refularea sexualităţii
îşi are cauza şi într-o frică profundă de sexualitate aşa cum a fost ea
considerată de secole de către morala sexuală a Bisericii catolice romane. Ea
s-a ocupat prea mult de reprimarea sexualităţii în loc să se ocupe de
transformarea ei. N-a văzut sexualitatea ca pe o sursă de spiritualitate, ceea
ce mistica a făcut întotdeauna.
Aţi putea fi mai concret? Pentru mulţi oameni legătura dintre
sexualitate şi mistică este de neconceput!
În mistică ca şi în sexualitate
se vizează un extaz, este vorba de a-şi abandona propriul eu şi de a se uita pe
sine. În sexualitate se abandonează propriul eu în iubirea pentru un alt om,
dar în această iubire umană, se poate presimţi şi iubirea infinită a lui
Dumnezeu. În mistică, eu caut această experienţă cu Dumnezeu, adică unirea cu
Dumnezeu. Să nu uităm că misticii şi-au exprimat experienţa lor cu Dumnezeu
recurgând la un limbaj erotic, pentru că acesta poate cel mai bine descrie ceea
ce dă Dumnezeu omului atunci când este una cu el.
Cum poate tânărul să dobândească o noţiune sănătoasă despre sexualitate
în Biserică sau în familie când acest subiect este tabu, cum este cazul
adeseori, şi dacă păcatul în acest domeniu este „supraestimat”?
Este esenţial ca tânărul să-şi
trateze sexualitatea în bucurie şi să o considere ca dar de la Dumnezeu. Dar în
acelaşi timp, el trebuie să înveţe să rămână liber vis-a-vis de sexualitatea
lui şi să înveţe că nu trebuie să se lase determinat de ea. Pavel spune despre
sexualitate: „Totul îmi este permis; dar nu totul îmi este profitabil. Totul
îmi este permis dar înţeleg să nu mă las dominat de nimic!” (1Cor 6,12). Sexualitatea este bună. Dar
ea nu trebuie să mă influenţeze. Altfel ea mă poate domina şi dezorienta.
Să evocăm cea de-a doua forţă care este agresivitatea. O putem întâlni
şi în Biserică?
Mai întâi trebuie să spunem că
agresiunea este forţa care clarifică raportul de proximitate şi de distanţă.
Agresiunea înseamnă: a se apropia de ceva, a apuca ceva, a lua ceva în mână.
Agresivitatea nu trebuie în nici un caz să devină agresiune de sine, cum apare
adesea în forme agresive de pietate şi nu trebuie nici să se întoarcă împotriva
altuia.
Care sunt cauzele acestor forme degradate ale agresivităţii în viaţa
spirituală?
Rădăcinile acestor atitudini , în
care omul este foarte agresiv împotriva sa – şi, foarte adesea, în numele lui
Dumnezeu, împotriva altuia –, provin de obicei din experienţa singurătăţii
interioare. Oameni care nu s-au simţit bine veniţi ca şi copii îşi dirijează
ura pe care o simt contra părinţilor împotriva lor înşişi. Ei sunt agresivi şi
distructivi contra lor înşişi pentru că este singura lor manieră de a se simţi
pe ei înşişi.
Dar perfecţionismul nu este o anume formă de agresivitate contra sine
însuşi?
Perfecţionistul ar vrea să facă
eradicarea cu violenţă a tuturor defectelor sale. Este inuman. Căci omul nu
este Dumnezeu, el este om. El este deci o fiinţă comportând slăbiciuni şi o
parte de umbră. Numai când omul se acceptă pe el însuşi, cu tot ce se află în
el, numai atunci poate să se transforme şi să urmeze calea sa interioară. Cel
care luptă împotriva tuturor defectelor sale face o fixaţie asupra lor şi nu va
putea să scape de ele. Defectele vor genera o forţă contrară atât de intensă
încât omul se va afla dezarmat în faţa lor sau din ce în ce mai feroce
împotriva sa şi aceasta va conduce la o duritate faţă de sine şi mai mare şi,
în consecinţă, şi împotriva altuia.
Mulţi oameni v-ar replica în
acest context, făcând referinţă la cuvântul lui Isus: „Fiţi desăvârşiţi ca şi
tatăl vostru!”
Cuvântul grec folosit de
Matei (5,48) este teleios. Aceasta
vrea să însemne „desăvârşit, orientat spre un ţel, complet în întregime”. Isus
nu vizează omul perfect. El arată mai degrabă că omul care a făcut experienţa,
în rugăciunea sa, a statutului său de fii şi fiice ale lui Dumnezeu este
capabil să adopte o nouă atitudine. Şi comportându-se de o nouă manieră, el
participă la viaţa lui Dumnezeu, face experienţa misterului lui Dumnezeu. Deci,
nu numai rugăciunea, ci şi comportamentul conduce la experienţa lui Dumnezeu.
Şi invers, o experienţă veritabilă a lui Dumnezeu conduce la o reînnoire în
atitudine şi acţiune. Isus nu vizează omul lipsit de greşeli, ci omul nou,
marcat de Duhul lui Dumnezeu şi, în consecinţă, capabil să iubească şi pe
vrăjmaşul lui şi capabil să vindece falia care traversează societatea
oamenilor.
(Sursa: Anselm Grun, Le tresor interieur, Ed. Fidelite, Namur - Paris, pag. 97-122; trad. Viorica Juncan; http://www.ceruldinnoi.ro).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu