"Brutalitatea oamenilor pioşi mă înspăimântă" [2]

 

Aţi amintit că la începutul studiilor de teologie, aţi întâlnit mari dificultăţi personale. În ce sens?

Atunci când am intrat în mănăstire voiam,ca şi regele din parabola lui Isus, să plec la război cu zece mii de soldaţi contra tuturor defectelor şi slăbiciunilor mele. Mă încredeam în forţa voinţei mele proprii şi mă gândeam: e suficient să vrei ca să reuşeşti. Dar n-am acordat destulă atenţie adevăratelor mele aspiraţii şi dorinţe. Am eşuat evident căci lipsurile şi slăbiciunile m-au ajuns din urmă. Atunci Dumnezeu mi-a arătat o altă cale, cea a îndurării.

Ce v-a ajutat cel mai mult?

Întâlnirea cu psihologia şi practica meditaţiei care au contribuit la eliberarea mea interioară. Şi ceea ce m-a clarificat cel mai mult a fost să vorbesc despre această situaţie cu confraţii mei şi să iau împreună cu ei o cale comună care a condus la libertate şi vitalitate.

Ce v-a învăţat concret meditaţia zen şi psihologia jungiană?

Am învăţat de la meditaţia zen să mă aşez în linişte şi ea m-a învăţat poziţia asiză. Am învăţat că nu era vorba de a reflecta ci de a exista pur şi simplu în clipa prezentă şi de a căuta calea care conduce la centrul meu intim. Psihologia lui Jung m-a învăţat că religia aparţine în mod esenţial omului. Frecventarea lui Jung m-a încurajat să reinterpretez şi să înţeleg simbolurile liturghiei şi imaginile din Biblie. Şi, în acelaşi timp, am învăţat de la Jung să acord atenţie efectului pe care-l produce spiritualitatea asupra oamenilor. De fiecare dată când spiritualitatea îl face pe om bolnav sau plin de emfază este pentru că ea nu corespunde spiritului lui Isus. Spiritualitatea este întotdeauna legată de procesul de dezvoltare a oamenilor. A pleca la drum spre spiritualitate, înseamnă a găsi adevăratul sine. Însă pe acest drum, trebuie ca fiecare să-şi vadă cu exactitate şi să-şi lucreze realitatea sa proprie, cu părţile ei de umbră.

Aţi mai spus că nu ar trebui să intre în mănăstire decât oamenii care au gustul vieţii. Pentru ce este această realitate aşa de importantă?

Pe parcursul întâlnirilor (lecţiilor) pe care le ţin la mănăstire remarc că numeroşi preoţi şi călugări nu şi-au ales calea spirituală pentru că ar fi căutat bucuria vieţii. Ei au fugit de viaţă. Cel care intră în mănăstire pentru a se eschiva de la problemele lui de viaţă şi găseşte acolo o cale liniştită poate să-l găsească pe Dumnezeu cu mare dificultate. Evanghelia lui Ioan spune despre Isus: „În El era viaţa” (Ioan 1,1) şi în prima epistolă a lui Ioan se poate citi: „În Cristos a fost arătată viaţa” (1Ioan 1,2). Numai cel care caută viaţa o va găsi. Se poate spune chiar: numai cel care caută viaţa o va găsi din abundenţă. Dacă numai negatorii vieţii ar intra în mănăstire nu ar ieşi din ea nici o viaţă. Nu ar mai fi vestit Cristos, el provocatorul vieţii, ci o imagine de Dumnezeu auto-fabricat.

Unii tineri visează să „trăiască în cer” cât mai repede posibil: adică să devină un om spiritual. Ei urmăresc adeseori acest ideal într-un mod foarte radical.

Când tinerii sunt numai „spirituali” şi încep să vorbească cu euforie despre experienţele lor spirituale, eu îi ascult întotdeauna cu seriozitate. Dar în acelaşi timp îi întreb despre viaţa lor concretă, despre obiceiurile lor cotidiene: „Când te scoli? Cum reuşeşti în munca ta? Cum merg studiile tale? Cum sunt relaţiile tale?” Insist asupra vieţii lor concrete pentru ca ei să nu desprindă ci să integreze spiritualitatea lor în cotidian. Altfel spiritualitatea lor nu este decât o fugă din faţa vieţii cotidiene, riscând să se învârtă într-un mod narcisic în jurul lor înşişi. La unii tineri instabili care sunt în căutare de spiritualitate percep pericolul de a se vrea interesanţi şi de a se ocupa prea mult de ei înşişi.

În afară de aceasta, să amintim încă un pericol menţionat deja mai sus: în cazul în care mă văd prea ideal, voi respinge şi voi refula tot ceea ce nu corespunde acestei imagini ideale. Aceste particularităţi negative reprimate vor izbucni totuşi într-o zi sau alta şi le voi proiecta asupra altor oameni, opunându-mă lor şi condamnându-i.

Sprijinindu-mă pe propria mea experienţă pastorală pe lângă preoţi, călugări şi laici credincioşi, am constatat că există în viaţa umană două forţe fundamentale care se opun idealului pe care ni l-am făcut despre persoana noastră şi pe care încercăm să-l refulăm: agresivitatea şi sexualitatea. Dificultatea constă în aceea că noi folosim toată energia noastră vitală ca să refulăm sau să reprimăm aceste forţe puternice în timp ce rezultatul este extrem de aleatoriu.

 

 

(Sursa: Anselm Grun, Le tresor interieur, Ed. Fidelite, Namur - Paris, pag. 97-122; trad. Viorica Juncan; http://www.ceruldinnoi.ro).