sâmbătă, 9 noiembrie 2013

XXXII TPA (C): Cine așteaptă o viață nouă (omilie)

 
Evanghelia - Luca 20,27-38: În acel timp, 27 câţiva saducei, care neagă învierea morţilor, au venit la Isus şi l-au întrebat: 28 "Învăţătorule, Moise ne-a dat această lege: «Dacă cineva are un frate însurat şi acesta moare fără a avea copii, atunci el să ia în căsătorie pe văduvă, ca să ridice urmaşi fratelui său». 29 Erau odată şapte fraţi. Primul s-a însurat şi a murit fără să aibă copii. 30 Atunci pe văduvă a luat-o în căsătorie al doilea, 31 apoi al treilea şi, rând pe rând, toţi şapte au murit fără să lase copii. 32 În cele din urmă a murit şi femeia. 33 Deci, la înviere, a cui va fi femeia? Căci toţi au avut-o de soţie?" 34 Isus le-a răspuns: "Numai în această lume se căsătoresc oamenii. 35 Dar atunci, cei care vor fi găsiţi vrednici să aibă parte de lumea viitoare şi de învierea morţilor, nu se vor căsători, 36 căci ei nu mai pot muri. Ei sunt asemenea îngerilor şi sunt fii ai lui Dumnezeu, de vreme ce sunt moştenitori ai învierii. 37 Iar că morţii trebuie să învie, însuşi Moise ne-a dat de înţeles în locul unde vorbeşte despre tufişul arzând, când îl numeşte pe Domnul: «Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacob». 38 Dumnezeu nu este Dumnezeul celor morţi, ci al celor vii, căci pentru el toţi sunt vii!"
 
Omilie
 
Scopul întrebării saduceilor este de a-l pune pe Isus la încercare (Lc 20,27-38). Cu un exemplu concret, încearcă să demonstreze că ideea învierii este ridicolă și străină Scripturii, un fel de superstiție populară. Răspunzând Isus citează surprinzător din Exod 3,6 care este un text asupra lui Dumnezeu și nu asupra învierii. Dar tocmai aici stă originalitatea lui Isus: El se referă la centrul Scripturii, nu un singur text sau altul. Isus conduce discursul la rădăcină, anume la o concepție despre Dumnezeul viu și despre fidelitatea sa:  dacă Dumnezeu iubește omul, nu poate să-l abandoneze puterii morții. Conform exegezei rabinice modul de a citi Scriptura lui Isus este, fără îndoială, original.
 
Dar răspunzând saduceilor, Isus profită, de asemenea, de posibilitatea de a corecta  ideile fariseilor, care a conceput învierea din punct de vedere material, împrumutând ironia de la spiritele mai liberale, ironie de care pericopa noastră oferă un exemplu excelent: o femeie care a fost căsătorită de șapte ori, la înviere a cui va fi soție? 
 
Isus afirmă că viața morților scapă de schemele acestei lumi prezente: este o viață diferită pentru că divină și veșnică: ar trebui să fie asemene cu aceea a îngerilor (Lc 20, 36). Dar când scrie Luca Evanghelia sa, el se gândea desigur la lumea elenistică, care nu accepta învierea trupurilor: trupul era prizonierul spiritului și mântuirea constă, tocmai în a se elibera. Gândirea greacă este fundamental dualistă, și vorbește despre imortalitate, dar nu despre înviere. În fața acestei mentalități, care risca să trădeze până în profund învățătura lui Isus și speranța purtată de el, Luca profitând de episodul nostru taie orice echivoc: explică că la înviere nu înseamnă prelungirea acestei vieți. Învierea nu este reanimarea unui cadavru. Este un salt calitativ. Este o existență nouă, într-o altă lume. Dar în această nouă existență omul intră cu totul, nu numai sufletul. Luca vorbește despre înviere și nu de imortalitate. Culturii grecești el opune puterea cuvintelor lui Isus. Cu atât că Luca nu încearcă rațiunea învierii în comportamentele omului, dar fidel chiar în această privință tradiției biblice face să urce din nou la izvorul, la Dumnezeul cel viu. Promisiunea lui Dumnezeu ne asigură că toată realitatea persoanei intră într-o viață nouă, şi doar pentru că intră într-o viață nouă, această realitate este transformată. (don Bruno Maggioni [11.11.2007], trad. pr. Isidor Chinez; sursa: http://www.qumran2.net). 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu