Tatăl nostru este
rugaciunea pe care Isus a dat-o ucenicilor săi și pe care Biserica ne-o
transmite la rândul ei. În felul acesta Biserica ne face să pătrundem în
rugaciunea lui Isus, care constituie însăși fiinta ei. Căci trebuie să
întelegem că toată bogătia liturgică a Bisericii, toată mostenirea ei ascetică și
duhovnicească nu sunt nimic altceva decât simbolul și calea întâlnirii noastre
cu Cristos și a vietii noastre în Cristos. Biserica nu ne opreste la ea însăși,
ci ne duce la Cristos. Iar Cristos nu ne opreste la sine, ci ne duce la Tatăl,
în Duhul Sfânt.
Există în
Evanghelie două versiuni ale rugăciunii "Tatăl nostru", cea de la Luca (11, 2-4) și cea de la Matei (6, 9-13). Varianta după Matei,
mai lungă și deja liturgică, a fost adoptată încă din primele veacuri ale
Bisericii.
Primele două
cereri din "Tatăl nostru" se regăsesc în Qaddichul evreiesc, care încheie slujba de la Sinagogă și care
trebuie să-i fi fost familiar lui Isus. Înrădăcinată într-o istorie precisă,
aceea a Primului Testament, rugăciunea "Tatăl nostru" o deschide, o
depăseste, o desăvârseste.
Primul cuvânt al
rugăciunii pe care ne-o dă Isus și pe care noi o spunem întrucâtva cu el, în el,
în Duhul Său, este, într-adevăr, "Tată": Pater imon, "Tată
al nostru".
Să ne oprim întâi
la cuvântul care e cu adevărat primul: "Tată". Este un cuvânt care
sună ciudat pentru omul zilelor noastre.
Omul de astăzi
este orfan. El nu are rădăcini în afara spatiului și a timpului. Se simte
pierdut într-un univers infinit, se trage din maimută și se îndreaptă spre nicăieri.
I s-a spus că
paternitatea, în familie, sau, în sens figurat, în societate, este absurdă și
"represivă" și chiar este astfel dacă ea nu dă un sens spiritual
vietii: atâtia "tati" nu sunt nimic altceva decât niste reproducători.
I s-a spus că
"Dumnezeu Tatăl" este dusmanul libertătii sale, un fel de spion
ceresc, un Tată sadic. Și de ce să n-o mărturisim, crestinătatea istorică, în
Orient ca și în Occident, într-o epocă sau alta, a dovedit, chiar dacă numai
trecător, această acuzatie.
Prin urmare,
multi se îndreaptă astăzi spre spiritualitătile asiatice care promovează un
scientism al interioritătii, unde divinul, impersonal, te face să te gândesti
mai degrabă la o imensă matrice cosmică. Da, suntem "orfani".
Incestul și homosexualitatea, cele două indicii ale absentei tatălui, bântuie
societatea noastră. Moartea tatălui se înscrie în frica de celălalt.
De aceea astăzi
sporeste în mod ciudat nostalgia tatalui. Iar Biserica ne învată această rugăciune
care începe tocmai prin cuvântul "Tată".
Acest "tată"
transcende dualitatea sexuala. Sfântul Ioan ne vorbeste de "sânul Tatălui",
toată Biblia evocă "adâncurile milei sale", rahamim acest Tată
este matricial, el își "simte" copiii, asa cum și-i "simte"
o mamă cu toată fiinta sa, cu carnea și cu măruntaiele sale.
Totuși: Tată. Rezultatul, asa cum sugerează
această simbolistică, nu este dizolvarea, ci comuniunea, o comuniune
eliberatoare care ne face capabili să mergem spre celălalt.
Astfel: Tată. Ce înseamnă acest cuvânt pentru
viața noastră de zi cu zi? Înseamnă că niciodată, dar niciodată nu suntem
orfani, pierduți, lăsați în voia fortelor și determinărilor acestei lumi. Noi
avem o salvare și o origine dincolo de spațiu și timp. Acest univers aparent
nelimitat - însă timpul a început cu "big-bang"-ul, iar spatiul este
curbat, spune Einstein - acest univers își are locul în cuvântul, suflarea,
iubirea Tatălui.
Nebuloasele și
atomii - care sunt tot nebuloase - îl iubesc impersonal pe Tatăl, prin însăși
existenta lor, dar noi, oamenii, îl putem iubi personal, putem să-I răspundem
în mod constient, să-I exprimăm cuvântul cosmic: în felul acesta, fiecare
dintre noi, prin legătura personală cu Tatăl, devine mai nobil și mai măret
decât lumea întreagă.
Chipurile se
înscriu dincolo de stele, în iubirea Tatălui. Momentele aparent efemere ale
vietii noastre, fiecare dintre aceste clipe, în care, spune poetul, "ne-au
pulsat venele de existentă", se înscriu pentru totdeauna în memoria
iubitoare a Tatălui.
Atunci nihilismul
epocii noastre este învins, spaima din străfundul nostru se poate schimba în
încredere, ura în adeziune. Și iată ce trebuie simtit foarte puternic, zi de
zi, și o spun mai ales celor tineri: e bine să trăiești; a trăi este un har, o
slavă, toată existenta e o binecuvântare.
Cred că în
literatura popoarelor marcate de Ortodoxie, chiar la scriitorii care nu sunt pe
deplin credincioși - cum sunt Tolstoi sau marii romancieri siberieni de
odinioară, sau acel Vasili Grossman în cartea sa admirabilă "Viată și
destin" - se regăseste acest sentiment de bunătate și de frumusete
profundă a fiintelor și a lucrurilor, harul la originea tuturor, o paternitate
de o îndurare nesfârșită, care însufleteste totul. De aici capacitatea minunată
la acesti scriitori de a vorbi despre copii, despre afecțiunea dintre părinti și
copii, lucru rar în literatura occidentală contemporană.
Teologia,
spiritualitatea noastră, stiu bine că nu se poate întemnita această taină a
originii în cuvinte, în concepte. Dar Isus ne revelează că acest abis - de care
vorbeste și India - este un adânc de iubire, una adânc paternal. Cu Isus și în
el, în suflarea sa, îndrăznim să îngânăm: "Abba, Tată" - un cuvânt de
o nesfârșită tandrete copilărească, de o încredere plină de respect, iată tot
paradoxul creștin. Iar Isus ne revelează faptul că acest paradox nu există
numai în relatia Tatălui cu creația, ci în însuși Dumnezeu, în cel mai adânc
absolut al absolutului.
În Dumnezeu însuși
este originea fără origine și Celălalt filial și Suflarea de viată și de iubire
care se odihneste în Celălalt și îl aduce la origine, și pe noi întru el.
În Dumnezeu însuși
este respiratia iubirii, această mare taină a unitătii și a diferenței. Și noi,
după chipul lui Dumnezeu, suntem la rândul nostru antrenati în acest ritm.
Numai că în
Dumnezeu, între Originea și al său Celălalt filial, în Duhul unificator, răspunsul
iubirii este imediat, reciprocitatea iubirii, absolută, în timp ce noi avem
nevoie de timp, de spatiu, de un fel de obscuritate ca să mergem spre Lumină și
în același timp unii spre ceilalti. Suntem adesea acel fiu risipitor care își
cheltuieste averea cu desfrânatele, care păzeste porcii și care ar vrea să mănânce
roscove. Dar chiar și atunci noi stim că Tatăl, nu numai că ne așteaptă, dar
chiar vine în întâmpinarea noastră.
Lumea nu este o
închisoare, ci un "pasaj obscur", pasaj sau trecere, pasaj care se
cere descifrat în cadrul unei opere mai ample, în care totul are sens, fiecare
lucru e important, e necesar. O operă pe care o scriem împreună cu Dumnezeu.
Dacă toate sunt binecuvântate de Tatăl, trebuie să știm la rândul nostru să-l
binecuvântăm în toate lucrurile.
Ar trebui să
încercăm să regăsim, să reînnoim și înainte de toate să interiorizăm toate
aceste formule de binecuvântare pe care ni le dă Biserica și care ne asimilează
binecuvântărilor, "binefacerilor" divine din primele capitole ale "Facerii":
"Și a văzut Dumnezeu că este bine", (TOB), care înseamnă "bun și frumos", Septuaginta traduce de altfel pe kalon
prin "frumos". Maxim Mărturisitorul ne învată să facem, cu fiecare
privire atentă, contemplativă, o experientă treimică asupra lucrurilor: simplul
fapt că un lucru există, că se odihneste în fiintă, ne trimite la Tatăl,
"făcător al cerului și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute..."
(în felul acesta fiecare lucru face invizibilul vizibil); faptul că putem să-l
înțelegem, să descoperim în el o structură uimitor de "inteligentă"
ne trimite la Fiul, Cuvânt, Întelepciune și Rațiune a Tatălui, iar aceea că
lucrul e frumos se integrează în mod dinamic într-o ordine, tinde către o
plenitudine, ne trimite la Duhul, la Suflarea de viată făcătoare, despre care
Serghei Bulgakov spunea că e personificarea frumusetii. Să învătăm să descifrăm
astfel în lucrurile Paternitătii lui Dumnezeu, pe Tatăl "Cel cu două
mâini", pe Cuvântul și pe Duhul, așa cum spunea Sfântul Irineu de Lyon, pe
Tatăl, cu Întelepciunea și Frumusetea sa.
Totuși,
experienta treimică cea mai importantă se înscrie în acel imon care-l
urmează pe Pater, în al doilea cuvânt al rugăciunii: "Tată-al
nostru".
Din acest
"nostru" as vrea să retin două lucruri.
Primul constă în
aceea că trebuie să învățăm să descoperim "taina lui Dumnezeu în chipul
aproapelui". Oroarea istoriei, și mai ales a secolului nostru, este că
omul își arogă o putere absolută asupra omului. Ideologiile pretind că pot
explica omul, că-l pot reduce la concepte ca cel de rasă, clasă, etnie,
religie, cultură. Iar ideologii, "cei care știu", se simt îndreptățiți,
pentru binele umanitătii, spun ei, să manipuleze, să conditioneze, să
întemniteze, să tortureze și să ucidă oamenii, probabil ca rezultat al unei
întregi gândiri moderne având ca scop vointa de a lua în stăpânire, de a fixa,
de a limita, de a prinde (este chiar sensul cuvântului Begriff, care înseamnă "concept" în germană).
Dimpotrivă,
trebuie să înțelegem că celălalt, oricare ar fi el, chiar dacă e un vames, o
desfrânată, sau un samarinean, spune Isus (și nu ne-ar fi greu să traducem),
celălalt, oricare altul, este chipul lui Dumnezeu, copil al Tatălui, la fel de
inexplicabil și de imposibil de conceptualizat ca și Dumnezeu însuși.
Nici o altă
definitie mai bună decât că este de nedefinit. Să învătăm să nu mai blestemăm,
să învătăm să nu mai dispretuim: "Nu este altă virtute decât aceea de a nu
dispretui", spunea un părinte al pustiei.
Celălalt este
chip, în întregime chip. Și în fata chipului nu am nici o putere. Pot numai,
pentru că acest chip este și cuvânt, să încerc să răspund, să devin
responsabil. Acest lucru este valabil în relatiile de dragoste, de prietenie,
de colegialitate, e valabil în familie, ca și în societate, în relatiile
noastre cu ceilalti creștini, ca și în viata politică. Amintiți-vă: să nu
disprețuiți!
Cealaltă problemă
pe care as vrea s-o subliniez și care, de altfel, este inseparabil legată de
prima, este relatia dintre Biserică și umanitate: "Tatăl nostru",
acest "nostru" înseamnă oare numai Biserica unde suntem toti "mădulare
unii altora", un singur trup, o singură fiintă în Cristos, fiecare
întâlnindu-l personal pe Isus, iluminat de câte o limbă de foc la Cincizecime?
Însă Cuvântul, spune prologul lui Ioan, "este lumina cea adevărată care
luminează pe tot omul ce vine în lume". Se poate traduce și astfel:
"...care, venind în lume, luminează pe toti oamenii". Întrupându-se,
Cuvântul a luat în el întreaga umanitate, pe toti oamenii, din toate locurile și
din toate timpurile. Înviind, el le-a dăruit tuturor viată.
Biserica înseamnă
toți cei care, mai mult sau mai putin numeroși, nu contează, ajung să descopere
toate acestea, care intră în mod constient în această lumină și care aduc
multumire. Pentru ei și pentru toți ceilalti. Biserica este "preoția împărătească",
"poporul sfânt" menit să se roage, să mărturisească, să lucreze
pentru mântuirea tuturor oamenilor. Noi stim unde este inima Bisericii: în
Evanghelie, în Euharistie. Dar nu știm unde se sfârseste ea, căci Euharistia
este dată "pentru viata lumii".
Nu e fir de iarbă
care să crească în afara Bisericii, nu e constelație să nu graviteze în ea, în
jurul pomului Crucii, noul pom al vieții, axă a lumii. Nu există un singur om
care să nu aibă o legătură de taină cu Tatăl care îl crează, cu Cristos, "omul maxim", cu Duhul de viață făcător.
Nu există om fără o aspiratie spre bunătate, o tresărire în fata frumusetii, un
presentiment al tainei în fața iubirii și a morții.
Multi vor zice,
în ziua judecătii, copleșiti de bucurie: "Doamne, când te-am văzut flămând,
și te-am săturat... străin și te-am primit, gol și te-am îmbrăcat? Când te-am văzut
bolnav sau în temnită și am venit la tine?"
Și vor auzi răspunzând:
"Adevărat vă spun vouă, că de câte ori ați făcut acestea unuia dintre
frații mei mai mici, mie mi-ați făcut". Dar oare noi facem astfel?
De aceea, în
viata noastră de zi cu zi, să nu facem din Biserică o sectă, un ghetou.
Să stim să căutăm
peste tot germenii vieții. Să știm să-i primim în gândirea, în iubirea noastră și
să-i aducem în Rugăciune, în Biserică.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu