Tatăl nostru (de Oliver Clement) [2]

Care ești în ceruri

"Cerurile", aici, arată caracterul inaccesibil, abisal al Tatălui, un Dumnezeu dincolo de Dumnezeu, hypertheos, spune Dionisie Areopagitul. Te apropii de el sondându-i absenta, este așa-numita teologie negativa, de care vorbeam cu puțin înainte: inteligența își măsoară propriile limite, auzind în acelașii timp murmurul, tot mai îndepărtat, al oceanului dumnezeiesc.

Urmează momentul când orice activitate mentală se opreste, omul se reculege și tace, el devine așteptare pură. Trebuie să existe în viata noastră de zi cu zi astfel de momente de înfiorare tăcută. Părintii vorbesc, de exemplu, despre fiorul care pune stăpânire pe om atunci când, ajuns la marginea unei faleze înalte, vede marea desfășurându-se ametitor înaintea lui.

Trebuie să știi uneori să te oprești și să asculti linistea, să te bucuri de ea, să te uimești, să te faci asemeni unei cupe. Aceasta se poate întâmpla într-un moment de liniste, acasă, într-o cameră unde ai rămas singur, într-o biserică deschisă dintr-un oraș mare, la o plimbare în pădure, poate apărea la lectura Evangheliei, pe care trebuie să ne străduim să o citim zilnic, a unui psalm, a unui text duhovnicesc, la un cuvânt care-ți merge la suflet, care te pătrunde: atunci nu mergi mai departe, ci te oprești, într-o așteptare tăcută, uneori împlinită.

Dar de ce tocmai Cerul trebuie să slujească drept simbol pentru transcendentă? De bună seamă pentru că azurul profund - mai ales în tările mediteraneene - este dincolo de puterea noastră de cuprindere și în acelasi timp pretutindeni prezent, învăluind totul și pătrunzându-l cu lumina sa.

În limbile arhaice divinitatea este desemnată printr-un cuvânt care înseamnă "cer sclipitor".

Trebuie să stii să privesti cerul, să te lași inundat de el, purificat până în străfundul sufletului. De ce atâtia tineri, care nu merg niciodată la biserică, escaladează aceste locuri înalte, care sunt muntii, dacă nu pentru a intra cumva în azur? De ce se duc spre mările meridionale unde apa și cerul se confundă într-o sferă de plenitudine, de un albastru pur?

"A fost regăsită. Ce? Eternitatea. Este marea contopită cu soarele".

Totuși, revolutia tulburătoare a timpurilor moderne a însemnat descoperirea unui cer gol și nesfârsit, unde nici Dumnezeu, nici omul nu par să-și mai găsească locul. Cerul însufletit al Psalmilor și al cărtii lui Iov a devenit absentă întunecată.

Nesăbuitul de Nietzsche îl caută în zadar pe Dumnezeu într-o lume în care pământul o ia razna neluat în seamă, unde nu mai există sus și jos si unde e din ce în ce mai frig. Astfel, emotia dată de azurul sclipitor riscă să se transforme într-un divertisment de vacanță. Altundeva trebuie regăsit cerul divin.

Altundeva? În "inimă", ne spun ascetii. În centrul centrului, în profunzimea cea mai adâncă, unde toată fiinta noastră se adună și se deschide într-un abis de lumină: cerul interior, culoare de safir, scria Evagrie Ponticul.

Una dintre lucrările noastre zilnice este tocmai aceea de a trezi în noi energiile profunde ale inimii. Obișnuim să trăim în capul și în simtul nostru, cu inima stinsă. Or, numai ea poarte fi creuzetul unde se metamorfozează inteligenta și dorinta, și chiar dacă nu ajungem până la abisul de lumină, de acolo pot tâsni scântei și o tresărire puternică și dulce ne va aprinde inima.

Trebuie să regăsim sensul acestei emotii ne-emotionale, al acestui sentiment ne-sentimental, al acestei vibratii linistite, dar care răscoleste întreaga fiintă, când ochii se umplu de lacrimi de uimire și recunostintă într-o tandrete ontologică, o liniste împărtăsită, cum spuneam mai înainte. Aceasta nu este numai treaba călugărilor, ci lucrarea smerită a tuturor, și aș adăuga că este și o problemă de cultură.

În Pavilionul cancerosilor de Soljenitsîn, o tânără, responsabilă a unui serviciu dintr-un spital, își întreabă șeful, pe "bătrânul doctor", de unde îi vine capacitatea de empatie cu pacientii și legată de ea, siguranta diagnosticului. El îi răspunde că a fost mult timp adâncit, iluminat de dragostea unei femei și că dragostea, dacă e acel dar atât de rar de a ști că un altul există, poate cu adevărat să spargă o "inimă de piatră" și s-o transforme într-o "inimă de carne".

Dar, adaugă "bătrânul doctor", sunt ani de când femeia aceasta a murit. De atunci el are nevoie ca în anumite momente să se retragă, să se închidă în el să amutească pe dinăuntru, să-și liniștească inima până la a se transforma într-un lac încremenit pe suprafata căruia se reflectă luna și stelele. Linistea si pacea fac posibilă venirea Tatălui "care este în ceruri" și pe oglinda inimii astfel cercetată se înscrie adevărul ființelor și al lucrurilor.

Și este și o chestiune de cultură. Avem nevoie de muzică, de poeme, de romane, de cântece, de o întreagă artă, chiar și una comună, care să ne trezească fortele inimii.

Uneori, în metrou, la Paris, îmi ajunge la urechi un cântec din zonele înalte ale Americii Latine: el urmează granița sinuoasă dintre iubire și moarte, dintre revoltă și slăvire. Sau altceva: marea poveste de dragoste a literaturii arabe este cea dintre Magmân și Laylâ. Magmân, nebunul, o iubeste pe Laylâ - noaptea. Laylâ îl iubeste pe Magmân dar nu-i dezvăluie taina ei, ci dispare în desert, în chip de gazelă. De aici înainte Magmân este hărăzit rătăcirii și căutării. Avem nevoie de cântarea lui Magmân, avem nevoie de frumusete, dar nu de o frumusete de posedat, cum este cazul adesea în zilele noastre, ci tocmai de de-posedat și poate de comuniune, de acea "frumusețe care crează orice comuniune", spune Dionisie Areopagitul.

Iar Sfântul Ioan Scărarul vorbeste de acea "cântare profană, care duce la bucuria interioară, la dragostea dumnezeiască, la lacrimile de sfințenie". Geniul crestinismului este în mod tainic, "filocalic", iar "filocalie" înseamnă "iubire de frumos" și frumusetea nu trebuie rezervată cultului, ascezei, ea trebuie să strălucească și în cultură.

(Sursa: http://www.nistea.com/clement_tatalnostru.htm#top).