Sfințească-se
numele tău
Din veac Tatăl se
denumeste în Verbul, prin Cuvântul său. Și Cuvântul se face trup
pentru a ne revela numele și pentru a-l sfinți până la capăt, căci Numele este
prezenta, "despărțită" și în acelasi timp "strălucitoare"
adică sfântă. "Sfințirea numelui" nu însemna, în vremea lui Cristos,
cinstea și lauda aduse lui Dumnezeu, ci jertfa vieții, adică martiriul. Isus a
sfințit numele până la Cruce și numele l-a sfințit pe el până la înviere. Isus
cel răstignit este "Unul din Sfânta Treime" răstignit, spune liturghia
bizantină. Isus cel răstignit este Dumnezeu cel răstignit.
Acolo, în acea
golire totală de pe cruce se revelează numele care îi este propriu lui Dumnezeu.
Și acest nume este iubire, "Dumnezeu este iubire", spune sfântul
Ioan. Din iubire pentru noi, Dumnezeu ni se alătură în suferința, revolta,
disperarea și agonia noastră. "Părinte, dacă e cu putintă, fă să treacă de
la mine paharul acesta". "Doamne, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?"
Astfel că, de
acum încolo, între suferinta noastră și neant, între revolta, disperarea,
agonia noastră și între neant, se asează Dumnezeu cel întrupat și răstignit și
acesta, înviind, ne deschide nebănuite căi de lumină.
Pentru a
"sfinți numele" noi nu trebuie decât să ne refugiem la crucea lui Cristos.
Martiriul creștin
este o experientă mistică în care un bărbat sau o femeie, adesea oameni
obișnuiți, se încredintează lui Cristos, cu o încredere smerită, exact în momentul
celei mai intense suferințe. Și se întâmplă atunci că îl năpădeste bucuria
învierii.
Sunt multe feluri
de a fi martir: "... fericiți cei prigoniți pentru dreptate. … fericiți
veți fi când vă vor ocărî". Sau, poate banal, boala, decăderea, pierderea
celor apropiati, trădarea, singurătatea, moartea.
Întâi de toate,
trebuie să combatem suferinta, cu atentie delicată, atât la aproapele cât și la
noi înșine.
Occidentul modern
a făcut mult în acest sens și e bine. Căci suferinta poate fi obscură, fără
sens, insuportabilă; de aceea atât de des ea desparte, obsedează, devine o
moarte înainte de moarte. Mai moderată și dacă o trăim în credintă, ea poate să
facă din trup o chilie de mânăstire, să ne detaseze și să ne deschidă.
Dar trebuie să mă
rog mai ales ca să-mi trăiesc suferința ultimă și să mor identificându-mi în mod
tainic Trupul cu trupul chinuit al lui Cristos, pentru ca să vină atunci în
mine "sfințirea numelui" și chiar, dacă este voia lui Dumnezeu, ca ea
să strălucească în mine, ca și cum aș împlini ceea ce lipseste din suferințele
lui Cristos, pentru a relua expresia sfântului Pavel. Poate că atunci, în acea
spaimă și oroare va pătrunde o lumină și eu voi putea spune cu Isus, în el, nu
numai "Doamne, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit?", ci și "Părinte,
în mâinile tale îmi încredintez duhul meu".
Vorbesc la persoana
întâi, nu știu despre ceilalti, nu există decât cazuri particulare.
Crestinismul nu înseamnă să știi totul. Poate că înseamnă să nu știi nimic, dar
să ai, totuși, încredere. În legătură cu "sfințirea numelui", aș vrea
să adaug două lucruri:
Primul este că Numele
invocă și evocă Prezența. El nu o stăpâneste, ca în magii, ci ne aduce pe
noi, ei. Cei care încep să iubească își schimbă între ei numele și fiecare se
gândeste adesea la numele celuilalt. La fel se întâmplă, și este infinit mai
puternic - căci cel puțin suntem siguri de iubirea lui - în legătura noastră cu
Cristos.
Cunoastem mai
mult sau mai puțin ceea ce se cheamă "Rugăciunea
lui Isus", "Doamne Isuse Cristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă
pe mine, păcătosul", pronuntată odată cu respiratia. În monahismul vechi,
se întâlnesc tot felul de formule scurte: "Kyrie eleison", "Doamne
miluiește", "Doamne
ajută-mă, spre ajutorul meu ia aminte", "Cum știi tu și cum vrei tu...", "Slavă ție, Dumnezeul nostru, slavă ție" etc.
Putem inventa și
altele. În viața de zi cu zi, acesta este un mod foarte simplu de a
"sfinți numele", de a sfinți totul prin nume, de a pune numele ca pe
o pecete a eternității peste ființe și lucruri, de a descifra o situatie cu
ajutorul lui. Căci Dumnezeu ne vorbeste continuu prin ființe, lucruri,
întâlniri... Numele se revelează la fel de complex ca și un diamant cu mii de
fațete, fiecare corespunzând unui lucru, unui chip, unei situații...
Desigur, nu este
vorba, la cei mai mulți dintre noi, de invocarea continuă a numelui, ci măcar să
facem să țâșnească din când în când un strigăt de ajutor, sau de mărire a lui
Dumnezeu. Problema este să nu uităm de Dumnezeu. Căci uitarea este cel mai mare
păcat, spun cei duhovnicești. Uitarea, somnambulismul, insensibilitatea sufletului,
împietrirea inimii. Și atunci, dintr-o dată, trebuie să ne aducem aminte de
Dumnezeu, chiar dacă numai pentru a-l înfrunta, precum Iacob sau pentru a ne
ridica împotriva lui, precum Iov. Să strigăm către el, către Dumnezeu cel viu și
nu să amutim în fața zidului de neclintit al destinului, al neantului, al
dezastrului inevitabil. Doamne, pentru ce? "Tu m-ai luat drept țintă"
- îl citez pe Iov. "Vei înceta tu, în sfârșit, să mă privesti spre a-mi da
timp să-mi înghit saliva?" - iarăsi Iov. Doamne, vino în ajutorul meu. Călăuzeste-mă,
luminează-mă. Nu voia mea, ci voia ta. Și în bucurie, sau pur si simplu în plăcerea
smerită de a exista: slavă ție, Doamne, slavă ție. Atunci ne dăm seama că avem
mult mai mult timp pentru a ne ruga decât ne-am fi imaginat... Invocarea numelui:
rugăciunea celor care nu au timp să se roage.
Celălalt lucru pe
care aș vrea să-l spun în legătură cu "sfințirea numelui" este că nu
există, pentru Isus, o separare statică între sacru și profan, nu există reguli
care să despartă curatul de necurat. Viața noastră de zi cu zi se miscă între Kiddouch
haschem, "sfințirea numelui" și Hilloul haschem,
"profanarea numelui" și hotarul este într-o continuă mișcare, el
trece prin inima noastră, prin gura care grăiește din prisosul inimii, prin
privire.
Totul poate fi
sfințit, de vreme ce, spune Zaharia, "orice vas va fi închinat
Domnului", iar "cinstea și slava" popoarelor vor intra în Noul
Ierusalim, spune Apocalipsa. Nimeni nu este prin excelentă "bun"
sau "rău"; pentru un pedagog, un judecător și pentru orice om
responsabil, aceasta este cheia legăturii cu ceilalți.
Și dacă tehnica
ne eliberează și ne va elibera din ce în ce mai mult de muncile fizice
extenuante și de stereotipiile intelectuale, este pentru ca să putem regăsi
posibilitatea de a sfinți numele prin simplul contact cu materialele, prin
practicarea unei arte, prin controlul calm al inteligenței încorporate în mașini
(lucru imposibil în afara unei revoluții culturale).
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu