marți, 10 septembrie 2013

Omul în căutarea sensului vieţii - Vidul existențial (6)




Vidul existenţial este un fenomen larg răspândit în secolul al XX-lea. Faptul este de înţeles; el se datorează unei duble pierderi pe care omul a suferit-o pe drumul pe care l-a parcurs pentru a deveni o fiinţă umană. La începuturile istoriei, omul a pierdut câteva dintre instinctele sale animale de bază, în care este înscris comportamentul animal şi de care este validat. O stare de siguranţă ca aceea a Paradisului îi este refuzată omului pentru totdeauna, căci omul trebuie să facă alegeri. Pe lângă asta, omul a mai suferit încă o pierdere în procesul relativ recent al dezvoltării sale, din cauza faptului că tradiţiile care îi susţineau comportamentul slăbesc rapid în prezent. Niciun instinct nu-i mai spune ce trebuie să facă şi nici o tradiţie nu-i mai zice cum ar trebui să procedeze; uneori, el nici măcar nu știe ce vrea să facă. În schimb, omul fie că doreşte să facă ceea ce fac ceilalţi (conformism), fie că face ceea ce alţii vor ca el să facă (totalitarism).

Un sondaj de opinie recent a dezvăluit faptul că circa 25% dintre studenţii mei europeni sufereau mai mult sau mai puţin din pricina „vidului existenţial”. Iar printre studenţii mei americani, proporţia era de 60%.




Vidul existenţial se manifestă mai ales printr-o stare de plictiseală. Azi putem să-l înţelegem pe Schopenhauer când afirma că omenirea este sortită să oscileze la nesfârşit între două extreme, între necazuri şi plictiseală. Astăzi, plictiseala le dă mai mult de furcă psihiatrilor decât o fac necazurile vieţii. Și aceste probleme în creştere devin chiar cruciale, căci procesul de automatizare a muncii va duce probabil la o creştere semnificativă a timpului liber de care se va bucura lucrătorul de rând. E păcat că mulţi nu vor şti ce să facă cu surplusul lor de timp liber.

De pildă, să luăm „nevroza de duminică”, un tip de depresie care îi afectează pe oameni atunci când devin conştienţi de lipsa de conţinut din viaţa lor, când alergarea de peste săptămână a luat sfârşit şi golul din ei înşişi începe să se manifeste. Nu puţine cazuri de suicid se datorează vidului existenţial. Astfel de fenomene atât de răspândite precum depresia, agresivitatea şi dependenţa nu pot fi înţelese câtă vreme nu ţinem cont de vidul existenţial care le provoacă. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul crizei pensionarilor şi a persoanelor în vârstă.

Mai mult, vidul existenţial ni se prezintă sub diverse măşti şi înfăţişări. Uneori, atunci când voinţa de sens este blocată, ea este compensată şi înlocuită de voinţa de putere, inclusiv de forma cea mai primitivă a acesteia - voinţa de bani. În alte situaţii, când voinţa de sens este blocată, locul ei este luat de voinţa de plăcere. Acesta este şi motivul pentru care frustrarea existenţială sfârşeşte adeseori într-o compensare sexuală. În astfel de cazuri putem observa cum libidoul sexual sfârşeşte în vidul existenţial.

Un lucru asemănător se întâmplă şi în cazul nevrozelor. Este vorba de anumite tipuri de mecanisme de feedback şi cercuri vicioase despre care voi vorbi mai târziu. În toate cazurile de nevroză se poate vedea cum simptomatologia invadează vidul existenţial, în care continuă să se dezvolte. În cazul acestor pacienţi nu avem de-a face cu nevroze noogene. Totuşi, nu vom reuşi să facem pacientul să-şi depăşească starea dacă nu suplimentăm tratamentul psihoterapeutic cu logoterapia. Căci pacientul va fi ferit de noi recăderi tocmai prin umplerea vidului existenţial. De aceea, logoterapia este indicată nu doar în cazurile noogene, aşa cum am menţionat mai sus, ci şi în cele psihogene şi uneori chiar şi în (pseudo-)nevrozele somatogene. Privită în această lumină, afirmaţia făcută de Magda B. Arnold este îndreptăţită: „într-un fel, orice terapie, oricât de limitată, trebuie să fie şi o logoterapie”[1]. Haideţi acum să vedem ce putem face dacă pacientul întreabă care este sensul vieţii lui.

(Viktor E. Frankl,Omul în căutarea sensului vieţii, Meteor Press, București 2009, 119-120).





[1] Magda B. Arnold şi John A. Gasson, The Human Person, Ronald Press, New York, 1954, p. 618 (n. aut.).

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu