Spre sfârșitul anilor ’80, o
doamnă din Cuneo, Italia, Maria Vittoria Montagnana, a declanșat o mare
polemică de la un gest al ei, și anume: nu mai era de acord ca în clasa unde
își exercita ea meseria de profesoară, să mai fie prezentă pe perete Crucea… „Jos
cu crucea!”, pretindea ea. La momentul respectiv, reacțiile au fost destul de
rapide și destul de eficiente, cel puțin la nivel de opinie publică. Una dintre
reacțiile care avut un impact deosebit cat privește mass/media, a fost cea a
Nataliei Ginzburg, scriitoare evreică. Aceasta a scris un articol în ziarul L’Unità în care apără cu fermitate
necesitatea prezenței Crucii în spațiile publice, inclusiv în școli pentru că,
afirmă ea, crucea ne reprezintă pe toți… crucea face parte din istoria întregii
lumi, cu atât mai mult din istoria Italiei, popor creștin.
Pe moment, polemica a încetat,
însă a revenit în forță în 2006 când Sonia Latsi, o finlandeză de origine
italiană a strigat și ea „Jos Crucea!” din școli, pentru că, zicea ea, o sperie
și o traumatizează pe fiica ei. Ba mai mult, inițiativa ei a dat ocazia ca și
alții din alte țări, inclusiv din Italia, să-și amintească faptul că crucea
deranjeaz și, deci, trebuie dată jos. Știm cu toții că s-a ajuns la curtea
europeană unde magistrații, în primă fază au decretat și ei „Jos Crucea”, însă,
după ce mai multe țări, în frunte cu Italia, s-au unit și prin acțiunea
avocatului Josef Weiler, și acesta evreu, CEDO
a revenit asupra deciziei din 2009 și anul acesta a stabilit că Crucea este
totuși inofensivă și din punct de vedere psihologic, fiind un simbol al
suferinței.
Dacă chiar de la începuturile
creștinătății, lumea a urlat mereu „Jos Crucea!” pentru că, așa cum spune Paul
în 1Corinteni, „e scandal pentru
iudei și nebunie pentru greci”, noi celebrăm cu solemnitate azi, Înălțarea
Sfintei Cruci, căci pentru noi, spune același Apostol, crucea este „puterea lui
Dumnezeu și înțelepciunea sa”, sau, mai simplu, Crucea este viața veșnică
pentru noi. Dacă oamenii, din diferite motive, de obicei din ură față de
Cristos și față de Biserică, spun, dacă oamenii strigă „Jos Crucea!”, Biserica
ne dă ocazia ca în fiecare an, cu prilejul acestei minunate sărbători, noi nu
doar să afirmăm „Jus Crucea!”, ci chiar să demonstrăm că pentru noi crucea nu
este doar simbolul suferinței lui Isus, ci este instrumentul ales și îmbrățișat
(așa cum ne rugăm la Calea Crucii) de Cristos, din iubire, pentru mântuirea
noastră.
Dacă, așa cum spuneam, strigătul
– direct sau indirect – „Jos Crucea!” a răsunat (și va răsuna) în istorie încă
de la începuturi, tot de pe atunci creștinii au avut o mare devoțiune față de
Cruce. Chiar dacă devoțiunea Căii Crucii va apărea mult mai târziu și meditarea
pătimirilor lui Isus se va consolida în mai toată Biserica Catolică abia după
sf. Ignațiu de Loyola, exista deja din sec III și începuturile sec. IV, odată
cu regăsirea crucii – așa cum ne transmite tradiția – de către Sf. Elena, o
atenție deosebită față de Cruce. Ba mai mult, din sec. VI-VII avem mărturii că
sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci era deja celebrată cu multă solemnitate. Și
acest lucru se vede în tradiția bisericii orientale, unde sunt mai multe ocazii
liturgice de atenție față de Cruce.
Crucea face parte din istoria
omenirii, afirma Ginzburg. Eu aș zice că fără cruce nu există viață. Știm cu
toții că viața ne rezervă multe greutăți, suferințe, pe care noi le numim
cruci. Pentru că așa s-a impus în modul nostru omenesc de a gândi (aș
specifica: modul universal și nu tocmai creștin în profunzime) de a asocia greutățile, suferința
cu crucea. Și asta pentru că atunci când ne gândim la Cruce ne vine în minte
imdiat doar aspectul exterior al ei: ne vine în minte un om (Cristos) care
suferă, se chinuie și apoi moare. Mai toți oamenii cu puțină capacitate sau
voință de profunzime sunt năpădiți de aceste imagini atunci când au de a face
cu Crucea. E ca și cum ne uităm la un om îmbrăcat elegant dar despre care nu
știm cât e grav bolnav și despre care
afirmăm, văzându-l: iată ce fericit este omul acesta!
Crucea lui Cristos, nu este doar simbolul,
semnul suferințelor sale. Și aceasta. Dar este mult mai mult. Ea este dovada
concretă, absurdă poate, dar profund de reală, a imensei iubiri a lui Dumnezeu
față de noi. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât l-a dat pe Fiul său”.
Verbul „l-a dat”, pe care îl folosește sf. Ioan aici, este, în toate
evangheliile, termen tehnic pentru a vorbi despre acțiunea reprezentanților
poporului legată de moartea lui Isus. Așadar, crucea trebuie să ne spună nouă
creștinilor în primul rând faptul că Dumnezeu este iubire, că noi oamenii
suntem chemați la astfel de iubire căci „Cristos nu a socotit ca un beneficiu
propriu egalitatea sa cu Dumnezeu, ci s-a nimicit pe sine”: căci Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci
ca să slujească și să-și viața”. De aceea e coerent cu demnitatea noastră de
creștini să căutăm să avem aceleași
sentimente care sunt în Cristos Isus. Așadar, când vedem crucea, să nu
ne mai gândim la suferință (căci
Dumnezeu nu vrea ca noi să suferim), ci, fiind oameni inteligenți – adică
citind dincolo de aparență -, să vedem în Cruce cea mai mare Iubire. Cristos nu
a acceptat crucea de dragul suferinței, ci numai și numai din Iubire. Deci,
Crucea e iubire, nu suferință. Dacă Sonia Lautsi ar fi înțeles că Crucea e
iubire, nu ar fi afirmat niciodată că ea, Crucea, o distruge pe fiica ei, căci
iubirea nu distruge.
În al doilea rând, crucea este
singura cale de acces la viață: la viața de fiecare zi și, mai ales, la viața
veșnică. Dacă crucea este iubire și dacă omul nu poate trăi fără iubire, se
înțelege că doar crucea-iubire îi creează omului în fiecare zi viață. Ce fel de
viață ar fi cea trăită fără iubire? Ei bine, doar o viață trăită după
criteriile crucii asigură viața veșnică, cea promisă de Isus și în evanghelia
de azi: „atunci când voi fi înălțat (sf. Ioan nu vorbește niciodată de
„crucificarea lui Isus”, ci de înălțarea lui), îi voi atrage pe toți la mine”,
ca să aveți și voi viață prin mine (In
15). Doar acceptând crucea, iubind-o și îmbrățișând-o, avem acces la viața „din
belșug”.
Un om foarte bogat, fiind pe
patul morții, i-a chemat la sine pe cei cinci copii ai săi și, după ce le-a dat
câteva sfaturi, le-a spus că le va lăsa fiecăruia câte o cheiță și o cruciuliță
simplă de lemn pe care zgâriase el numele lui și pe care i-a rugat să o
păstreze în amintirea sa. Omul a murit, l-au îngropat. După zilele de doliu,
frații sau adunat pentru ca să împartă moștenirea tatălui lor. Întrucât mai
trăia mama, nu au putut să se lege de proprietățile imobliare, în testament
figurând doar ea ca directă moștenitoare. Dar tot în acel testament, era
prevăzut ca fiecare dintre copil să primească câte un mic seif în care tatăl
pusese fiecăruia suficient capital pentru restul vieții lor. Și,sigur, mama
le-a dat seifurilee. Dar, cum seifurile erau încuiate, ajunși la casele lor,
fiecare dintre frați a început să caute cum să deschidă seiful. Și, clar, având
cheița, au tot încercat să o deschidă cu cheița până când aceasta s-a rupt. Sigur,
dintre souvenirurile primite de la tatăl, atrăgeau mai mult atenția seiful și
cheița decât cruciulița. Însă unul dintre ei, după ce a rupt și el cheița fără
să reușească să deschidă seiful, într-o zi, făcându-și ca de obicei rugăciunea
de dimineață, a luat de la gât cruciulița pe care i-o dăduse tatăl spre a se
ruga privind la ea. Când a terminat rugăciunea, și-a dat seama că acea
cruciuliță avea, în partea de jos a ei, un fel de mic model… care nu erau
altceva decât scrijeliturile tipice unei chei. S-a dus la seiful său, a
introdus cruciulița în gaura prevăzută pentru cheie și… seiful s-a deschis.
Cristos ne-a lăsat tuturor seiful
inimii sale: în inima sa, străpunsă pe cruce, inimă plină de iubire noi, noi
găsim secretul unei vieți pline și, mai ales, secretul care ne asigură viața
veșnică. Dar, la inima lui Isus, la inima lui Dumnezeu, noi avem acces numai
ajutându-ne de o singură cheie: crucea. Pentru că, repet, crucea nu e doar
simbolul și instrumentul suferinței, ci Crucea este dovada concretă a iubirii.
Cristos a murit pe cruce pentru noi…
ultima apariție „publică” a lui Isus este cea pe cruce… iar pe cruce stă cu
mâinile larg întinse, gata să ne îmbrățișeze, pentru că ne iubește. De aceea,
vă invit, să iubim crucea, să iubim iubirea și să nu ne fie teamă ca, chiar
dacă alții strigă „Jos Crucea”, noi, prin viața noastră, să afirmăm că crucea
pentru noi e sus, iar pe ea este înălțat singurul nostru model de viață și de
iubire. De aceea, „Ne închinăm ție Cristoase și te binecuvântăm, căci prin sfânta
ta cruce ai răscumpărat lumea!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu